Cine a zis „să nu spui niciodată niciodată” a avut dreptate. Nicolae Ciucă, ostaş apreciat pe câmpul de luptă, în calitate de comandant, general român distins de SUA pentru merite deosebite în parteneriatul româno-american, subiect de polemică în atribuirea calităţii de şef al Statului Major al Armatei Române (impus de Iohannis), afirmase că niciodată n-o să facă politică, pentru că socoteşte sfântă uniforma – iată-l în politică! Şi încă cum! Din nou Iohannis şi-a impus alesul şi Ciucă a devenit candidat de prim-ministru, unul cu şanse reale de a fi validat. Şi PNL a zis, prin vocile lui Rareş Bogdan et comp., că partidul său nu se va dezice de Câţu şi iată-l, la ordinul Cotroceniului, că a întors foaia… Vechea obedienţă faţă de „tătuc”.
Criza politică – rezolvată „manu militari” – cam aşa este pohta preşedintelui. Probabil că la haosul de azi, la jocurile de culise fără de sfârşit, la calculele grupurilor de influenţă şi, mai ales, la cimitirele deschise de un năvalnic Covid, se crede că hotărârea, acţiunea şi determinarea militară ar fi soluţia ieşirii din atacul pandemiei în primul rând. Surprinzătoarea apariţie pe eşichierul politic a unui militar poate duce cu gândul la un guvern în haină militară, chiar dacă civilii vor fi preponderenţi, dar dedaţi la a executa ordine.
Se crede că, fiind în afara partidelor, Ciucă ar putea coagula un guvern. Chiar din coaliţie vine însă o observaţie corectă: „în ultimii 50-60 de ani, în ţările democratice, niciun militar, fost militar, în retragere, nu a condus Guvernul”.
După ’89 se stipulase chiar un principiu: la conducerea MApN, MI să fie civili! N-ar fi prima dată când principiile sunt însă învinse de conjuncturi, de decizii oportuniste.
Cert este un lucru: o infecţie bântuie societatea românească. Şi nu este vorba de bacterii, paraziţi, ciuperci, virusuri scăpate din laboratoare, ci de o boală care atacă organismul social şi pentru care nu există vaccin, pentru că, de pe urma ei, au urcat pe scara socială, la nivel de decidenţi, nu personalităţi, ci persoane care au dus la devalorizarea actului de conducere, la ignorarea interesului naţional, în numele celui de grup: politicianismul.
Încrederea nu se pierde decât o singură dată, se spune. Acest guvern şi-a pierdut-o de prea multe ori! La noi, funcţionează pandemia lipsei de încredere: în valori, în instituţii, în partide, în Parlament, în lege, în politică. Este o criză morală ce a creat disfuncţionalităţi severe României.
Neîncrederea este suverană peste tot; sfidarea a luat locul bunei guvernări şi, de aici, o nesupunere socială cu efecte profunde în criza sanitară, în implementarea oricărui management social sau economic, pentru că actanţii s-au compromis în faţa naţiunii. Vechea paradigmă „guvernarea poporului, prin popor, pentru popor” a devenit un deşeu politic de aruncat la gunoi. Clasa politică încă nu este îngrijorată, debranşată cum este ea astăzi de România profundă, că bumerangul stârnit de ea va afecta securitatea naţională.
Niciodată, după ’89, un singur om – este vorba de Câţu – n-a bulversat într-atât scena politică, spaţiul public, viitorul ţării, ca el!
În laboratoarele PNL se coace altă trăsnaie: Anca Dragu să fie dată jos şi la conducerea Senatului să concureze eternul Câţu. Astfel, va urca, fără învestitură publică (vot), la demnitatea de al doilea om în stat!!!
De ce este absenteism la vot? De ce este o prăpastie între politicieni şi interesele adevărate ale ţării? De ce există o rezistenţă (aici am rezerve!!!) la vaccin? De ce despre sănătate vorbesc preşedintele şi alţii, nu specialiştii? Toate alcătuiesc marea sfidare pe care societatea românească o trăieşte din plin… Nici Pfizerul, nici Moderna, nici AstraZeneca, nici… nu va vindeca această infecţie.
