În ciuda faptului că nu sunt catolic, îmi place stilul catolicilor de spovedanie; preotul stă în confesional, după perdea, ca să nu vadă chipul celui care se spovedeşte şi mărturiseşte tot ce are pe suflet. Se zice că la fel face şi cel care se ocupă cu scrisul, însă, în loc de perdea, el îşi pune o mască pentru a ascunde ceea ce nu vrea să spună. Aşa că şi eu, scriind, dar fiind la vedere, trec multe sub tăcere. Dar cu cât trece timpul, presimt că voi scrie şi despre ce mi-ar fi foarte greu să povestesc liber, în afara confesionalului. Drept care, aceste rânduri sunt o confesiune şi o mărturisire de conştiinţă, căci din copilărie m-am îndoit de adevărul unora care îl spuneau ca după perdea. Aşa s-a întâmplat şi mai târziu, încercând să mă bizui pe mine însumi, dar acum, când am ajuns la o vârstă, pe care Dante o numea amiaza drumului de viaţă, am înţeles că poţi să-ţi schimbi opiniile, dar nu şi firea.

Mi-a fost dat în viaţă, aşadar, să văd multe dintre cele mai neobişnuite şi măreţe fapte ale unor oameni, dar şi tot atât de neobişnuita cădere a altora.
Vin cu un exemplu concret: acum câteva zile, un copil cânta sub fereastra apartamentului meu o melodie tristă, în speranţa că vreun om bun la inimă îi va arunca un bănuţ. Însă bietul copil s-a ales cu câteva înjurături din partea unor vecini ai mei, iar progeniturile lor au aruncat cu diferite obiecte în micul cerşetor. Aş fi vrut să-i dau băiatului chiar inima mea, să pornesc împreună cu el la drum, să cânt alături de el, melodii triste pe sub ferestre străine. Dar mi-am dat seama că drumul pe care l-a luat el îi aparţine numai lui, aşa cum propriul drum mi-a aparţinut mie. El nu a fost nici drept şi nici neted, iar liniile vieţii nu sunt sinuoase numai în palmă. Căci cândva nu am înţeles un anumit lucru, altcândva m-am dezis de ceva, am călcat greşit, am luat-o prea repede înainte sau am mers prea încet şi nu o dată am schimbat drumul în viaţă. Iar acest lucru nu mi s-a întâmplat numai mie, ci chiar unei întregi generaţii.

Sună pretenţios că mă exprim în numele generaţiei mele, dar ce nu se admite la un confesor?! Deci, fac parte dintr-o generaţie care şi-a pierdut drumul, s-a împotmolit prin adevărate mlaştini prin care am fost nevoiţi să trecem. Generaţia mea poate număra pe degete anii de relativă linişte. Am văzut oameni însufleţiţi de idei nobile, dar care au făcut fapte josnice pentru a-şi salva pielea. Sau oameni consideraţi josnici, îmbrăţişând, într-un moment de graţie, un nobil ideal. Am cunoscut oameni care şi-au trădat tovarăşii, prietenii, rudele, soţii, soţiile etc. Nu ştiu dacă vina era că făceam parte cu toţii dintr-o societate care îşi dorea construirea unui om nou şi a unei societăţi noi, dintr-o realitate cu adevărat periculoasă, în care corifeii ei nu refuzau niciun mijloc pentru a-şi atinge idealul lor utopic. Pe de altă parte, există o amplă bibliografie cu privire la perioada de trecere de la economia centralizată a regimului comunist la economia de piaţă. Drept care, nu e uşor pentru un om obişnuit să treacă de la un regim fioros la o existenţă cotidiană banală. Şi majoritatea oamenilor nu erau pregătiţi pentru o astfel de viaţă. De aceea pasiunile politice au atins cote neobişnuite pentru o societate considerată civilizată.

Gândindu-mă azi la anii aceia, aşadar, mi-am dat seama că nu este greşit să vorbim despre determinism, că nu avem libertatea de a alege, că suntem încătuşaţi în alegerile noastre de evenimentele istorice, de sentimentul de răspundere pentru apropiaţii noştri, de atmosfera socială, care amplifică în mod nefiresc faptele omului sau, ci, dimpotrivă, le domoleşte, care schimbă toate proporţiile. Epoca în care trăim nu ne-o alegem noi. Astăzi, însă, cred că trec prin cea mai tulburătoare perioadă din viaţa mea, haotică, vreme a gândurilor macerate, a grijilor şi a pandemiei de Covid-19, a timpurilor coşmarurilor treze. Căci ceea ce se întâmplă prin spitale nu poate fi decât un coşmar în stare de veghe. Să arzi de viu în timp ce te afli conectat la aparate medicale mi se pare demn de o tragedie antică, despre care încă nu pot să scriu, fiindcă nu pot să-mi imaginez suferinţa acelor oameni care au murit din cauza neglijenţei unor semeni ai lor.

Evenimentele actuale întrec prin tragismul lor toate evenimentele pe care le-am trăit în trecut, chiar dacă în iarna lui ’89 mergeam printre gloanţe pentru a-i aproviziona cu mâncare pe soldaţii care se aflau în luptă cu teroriştii din centrul capitalei (nici azi nu ştiu cine trăgea, de fapt, în noi). Evenimentele sanitare actuale mi-au depăşit imaginaţia! Astăzi, când prea mi s-a întâmplat să văd tehnică neobişnuit de complicată şi performantă în mâna unor oameni neobişnuit de primitivi, cu prejudecăţi, cu sentimente brutale, de parcă ar fi venit din era cavernelor, trebuie să accept ideea că soluţia este salvarea individuală.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio