Citeam cu ani în urmă – nu mai ştiu în ce publicaţie de specialitate – că în lumea dezvoltată a adevăratei economii de piaţă, orice politică economică generatoare de sărăcie, de diminuare a avuţiei naţionale este considerată criminală, iar responsabilii de această stare de fapt sunt înlăturaţi fără menajamente. La începutul acestui secol, România avea un Produs Intern Brut de 1.650 de dolari pe cap de locuitor – de două ori mai mic decât în Republica Dominicană – şi o populaţie activă în mediu rural de 48%, înscriindu-se cu aceşti indicatori printre ţările falimentare ale lumii.
Între timp, PIB-ul a mai crescut, se pare, dar politicile economice din România generează în continuare mai mult sărăcie, decât bunăstare, iar avuţia ţării – aia care a mai rămas, ştiţi dumneavoastră, „râul, ramul” – nu prea mai este naţională; „băieţii deştepţi” ştiu de ce. În rezumat, aşa stăm, ăştia suntem. Plus pandemia, care ne decimează! Dar să nu vă închipuiţi că din cauza asta premierul Florin Câţu a fost înlăturat fără menajamente. Sau, înaintea lui, Viorica Dăncilă. Sau, şi mai înainte, prin demisie, Victor Ponta. Nu!
Totuşi, din ce cauză a fost înlăturat premierul? Putem da, ca şi alţii, o serie de răspunsuri, dar pe cel mai profund l-am auzit de la un ţăran, ieri:
– Sunt oameni de nimic, dom’le! Oameni de nimic! Nu vedeţi?! În loc să ridice ţara asta, o coboară! Auzi: PNL, USR, PSD şi alţii, fiecare cu interesul şi ambiţiile lui, în loc să se gândească la unitate, ca să ne fie şi nouă mai bine! Eu nu ştiu cine cu cine este, nici nu mă interesează, dar cred că nici ei nu ştiu cine sunt…
Răspunsul acestui om simplu seamănă dureros cu acel „statul a eşuat” al preşedintelui Klaus Iohannis. Cu oameni de nimic în fruntea ţării, cu pseudo-politicieni care, grupaţi în găşti şi partiduleţe, se bat pe funcţii, pe interese personale şi de cârdăşie, în condiţiile în care vine iarna, cu tarife crescute la energie şi gaze, când economia e cum e, iar criza pandemică provoacă atâta durere şi suferinţă, statul nu are cum să fie decât eşuat.
În vremuri poate la fel de tulburi, dar cu mulţi oameni cu statură, „Trăiască naţia!” era salutul cu care Mihai Eminescu îşi întâmpina prietenii şi colegii. Iar când alţii îl salutau aşa, el răspundea: „Sus cu dânsa!” Da, a fost odată ca niciodată o ţară de stejari, care simbolizau echilibrul şi statornicia. Astăzi parcă am avea numai plute!
