Nu mi-e ușor să scriu aceste rânduri. Dar simt nevoia să le scriu pentru că am citit o frază a lui Iorga care m-a mișcat adânc și, desigur, pentru că biserica nu-mi este străină. Dimpotrivă, m-am născut cu ea, am trăit cu ea și sper să ajung la capătul zilelor tot cu ea. Cu ea și cu speranța că, după faptele și cugetul nostru, vom avea cu toții parte de mântuire. De ce nu toți, ci doar unii? O întrebare la care caut răspuns. Chiar dacă nu toți am respirat întocmai aerul și rânduiala liturgică, ierarhică, dogmatică. Sunt cărări, sfinți, rugăciuni pe care fiecare le simțim ale noastre.
Dau, cum spuneam, peste o zicere a lui Iorga, care merită cunoscută de cât mai multă lume. Mai ales de cei care se îndoiesc, cei care simt nevoia să știe că se află pe drumul cel bun. Al credinței! Zice Iorga: „Dacă cred în Dumnezeu şi el nu nu există, n-am pierdut nimic, dar dacă există, am pierdut totul”. Ce socoteală! Evreiască, aș spune, dar îmi pare tare adevărată, când stăm noi de vorbă cu noi înșine. Dacă stăm de vorbă și nu doar rămânem împietriți în dogmă. Așadar, credem sau nu credem? E mai bine să credem, fiindcă așa n-avem nimic de pierdut. Dar, la urma urmei, ce pierdem? Viața de dincolo? Dar o fi sau n-o fi viață dincolo, sufletească, desigur, că nu s-a întors nimeni de acolo să ne spună cum este? Ne spun scriitorii-medici despre cei care s-au întors din moarte clinică. S-au întors și mai toți au povestit despre lumina blândă și învăluitoare care te îmbrățișează, despre starea de liniște, de beatitudine care te inundă. O fi sau n-o fi așa, că mai toate declarațiile astea seamănă de pare că au fost trase la indigo. Or, moartea, de care nimeni n-a scăpat, cu excepția lui Hristos, care a înviat a treia zi, este mereu prezentă, mereu proaspătă. Nu obosește niciodată. N-o putem fenta, nici pe ea, nici bătrânețea asociată cu ea.
Ce cuvânt nesuferit, bătrânețea! Dar asta este, că doar în basme există tinerețe fără bătrânețe. Odată ajunși aici, adică la vârsta a treia, cum elegant se exprimă francezii, trebuie să învățăm să renunțăm, dacă putem. Dacă nu, n-avem încotro, tot așa vom face. Nu din proprie voință, ci constrânși de o realitate inexorabilă. Cu toată familia din jur, cu toți prietenii și cunoscuții, ne trezim, vrem, nu vrem, că avem nevoie de cineva cu care să stăm de vorbă. Noi în de noi. De fapt, eu și cu mine și cu cel capabil să mă ajute să rezist încercărilor vârstei prea coapte ca să se mai continue. Fiindcă, la urma urmei, cu excepția universului, toate au un cap, o finalitate. La care ajungem și noi. Și pe care o suportăm – zice Iorga – mai ușor, dacă credem.
Dacă credem în ce? Păi, în povestea asta cu Învierea, cu Mântuirea, că nu este o speranță mai mare pe care să i-o fluturi prin față omului, cum este Învierea. Are Dostoievski o scenă în „Idiotul” care m-a pus pe gânduri. Dar totodată mi-a oferit și o soluție, pe care biserica ne-o livrează de la începuturile ei. Fără îndoială, om fiind când a fost răstignit pe cruce, Iisus a suferit, iar chinurile pot fi „citite” pe față. Nu le-au „citit” și zugrăvitorii de icoane. Dar le-au văzut înspăimântați ucenicii săi, care l-au privegheat alături de mironosițe, de alți credincioși. Cum se face că aceștia n-au încetat să creadă, văzând cum moare în chinuri Învățătorul lor? Au crezut, pur și simplu! Cu excepția lui Toma, care, abia după ce a pipăit coasta străpunsă de sulița soldatului roman, s-a convins că cel înviat din morți este Iisus. Și a crezut și el. De fapt, rana asta este singura dovadă ajunsă în cer care dă seama de ce sunt în stare oamenii.
Acei oameni pentru a căror mântuire și-a jerfit unicul fiu Divinitatea. Poate fi o jertfă mai mare? Cred că nu. Și atunci, ce i se cere omului? Să creadă-n viața de apoi, să nu se lase potopit doar de lumea asta, cu păcatele ei. Care păcate, vedem bine, explodează în jurul nostru. Și ne înstrăinează, ne fac „oameni noi” (ideologia comunistă), ne fac bisexuaţi (corectitudinea politică), bărbați care nasc (LGBT), oameni spălați pe creier (de către corporațiile care vor ele să guverneze prin interpuși) ș.a.m.d.
Așa stând lucrurile, încotro s-o apuci, unde să te duci, care este adevărul vieții? Drăghicescu, în „Despre filosofia poporului român” ‒ de fapt, Coșbuc ‒ ajungea și el la concluzia înțelepciunii populare care spunea: „Credința-n zilele de-apoi/ e singura tărie-n noi”. La rândul lui, Iorga ajunsese, în toată înțelepciunea lui, la aceeași concluzie. De ce nu le-am dat credit, fiindcă într-adevăr n-avem ce pierde, dar avem de câștigat o viață spirituală, o viață sufletească adevărată?! Sau, mă rog, vorbind ca ortodocși ce suntem, una duhovnicească, plină de miez, nu golită de sens, cum ni se întâmplă multora dintre noi astăzi. Și cum suntem îndemnați să trăim „mana” europeană, noi cei care ne-am integrat și trebuie să fim recunoscători că iată respirăm virtuțile libertății. Dar și ale suveranității limitate, fiindcă ne-am asumat niște reguli. Care reguli n-au cum să fie, toate, și ale noastre atunci când sunt evident împotriva firii, împotriva naturii. Adică bărbat gravid, educație sexuală la bebeluși! Ca să simtă plăcerea mângâierii.
Dacă nu greșesc eu, religia este și o poliție etică. Departe de mine gândul de a demoniza modernitatea, adusă – o spun cu recunoștință – de Uniunea Europeană, dar, dincolo de îndemnul la ecumenism, unde-i unitatea la care am aspirat dintotdeauna? Nu au și musulmanii, și evreii, și budiștii, și romano-catolicii, și protestanții etc. tot un Dumnezeu? De ce nu? Dincolo de rasă, de etnie, culoare, sex și câte altele făcute să ne despartă, să ne dezbine. Ca să fim mai ușor dominați. Sau biserica nu este și ea un vehicul al moralei? Până și ea, parcă azi, le lasă pe toate în grija bunului Dumnezeu. Care se va îngriji de toate la timpul cuvenit. Că, vorba părintelui Calinic, toată vremea-și are vremea.
La starea actuală a județului, intrat în galben – dacă nu va fi chiar roșu când apar aceste rânduri – nu putem spera și la mai binele făcut de oamenii pe care i-am ales să ne conducă? Până să vină mântuirea de apoi. Să aducem lucrurile, inclusiv credința, în rânduiala lor firească. Pe lumea asta! Cu naștere, botez, cununie, nuntă, moarte, pomenire, viață adevărată și cu credință în ea. Creștinește, dacă doriți. Beneficiind și de atuurile vârstei târzii! Căci, altminteri, este o aventură să tot aștepți de la guvernanți o evaluare a pensiilor. Înainte de viața de după, azi putem fi triști sau impunători. Depinde sigur de noi, de credința noastră, nu de metafizica ei!
