Se lasă greu să vorbească. Pare să aibă nevoie de o ambulanță. Dar nu doar el, ci mai toți care au avut curajul să creadă că… Are sufletul amărât, tare amărât. Și-apoi, dl. inginer horticol Gh. Voica n-ar vrea să-l supere pe dl. Isac, un om care a pus atâta inimă, când e vorba despre dezvoltarea pomiculturii. Cu cât entuziasm au pornit amândoi, după ʼ89, să salveze ce mai era de salvat din pomicultura argeșeană și peste câtă indiferență au dat mai peste tot pe unde au umblat, inclusiv pe la mai toți noii miniștri ai agriculturii! Mai toți s-au entuziasmat și ei, în frunte cu dl. Daia, au promis marea cu sarea. Și acum, când se uită în urmă, vede că s-a ales cu praful de pe toba pe care au bătut-o când au creat Societatea Națională a Pomiculturii. Atunci toba părea poleită cu aur. Acum a ajuns o tinichea!
De fapt, nu doar toba încerc și eu s-o bat, ci pe cei responsabili de bunul mers al pomiculturii noastre, al agriculturii noastre. Care, vorba lui Marin Ioniță, se afla acum cinci ani ”pe muchie de prăpastie”. Acum nu se mai află pe muchie, ci gata să se prăbușească în prăpastie. De ce?
Păi, s-o luăm pe rând. A venit eliberarea de sub regimul comunist și pentru oamenii care trăiau din munca pământului. Muncă făcută rudimentar, cu plugul și cu rarița, iar apoi cu tractorul și motocultorul, după tehnologiile avansate ale agriculturii. Noi, argeșenii, eram vestiți pentru livezile noastre, intensive, lucrate ca la carte, cu depozite frigorifice pentru păstrarea mai multă vreme a fructelor. Mai ales a merelor, care erau mândrețea acestor livezi. Dar de mai toate aceste livezi s-a ales praful, din momentul aplicării legii retrocedării. Care lege nu era rea, ea venea să respecte dreptul de proprietate surpat de comuniști. Numai că majoritatea celor care au intrat în posesia terenurilor n-au mai putut să facă față solicitărilor pe care le impunea exploatarea unei plantații, ba chiar și a câtorva rânduri de pomi. Mulți le-au lăsat în paragină, să le invadeze mărăcinii, mulțumindu-se că sunt proprietari, iar o altă parte s-au lăsat convinși să dea pământul în arendă.
Cui? Celor cărora chiar le-a păsat de ce se întâmplă cu pământul nostru, cu livezile noastre, cu viile noastre, cu grădinile noastre. Cu gândul să continue la un nivel superior exploatarea științifică a terenurilor, să valorifice tot superior producția, că, deh, acum avem economia de piață care ghidează mai bine ”afacerea”. Și a ghidat-o pe dracu’, scuzați de expresie! Și, atenție, nu vorbesc aici de negustorii de pământ, de cei interesați doar să-l comercializeze, să facă afaceri cu el, ci de oameni care au în suflet și-n inimă dragostea pentru agricultură, învățaseră carte la facultate, ba chiar unii se școliseră și „afară”, la ăștia care, zice-se, știau mai multe.
Poate că știau, dar nu și pentru binele nostru. Dar să las istoria deoparte, istoria asta neagră, și să vin la concret și la zi. Adică să bat toba, să chem ambulanța. Au fost câțiva ‒ și mai sunt încă ‒ dornici să repună pe linia de plutire pomicultura. Din Argeș ‒ de la fostul director al Stațiunii Voinești, și apoi Mărăcineni, dl. ing. dr. Ilarie Isac, cunoscut și ca fondator al Simfoniei Lalelelor ‒ a pornit ideea înființării, la nivel național, a unei Societăți a Pomicultorilor. Că asta era ideea pe care o fluturau și o flutură guvernele: faceți asociații ca noi, statul, chiar U.E., să avem dreptul să vă susținem.
Și, la Pitești, cel puțin câțiva specialiști, printre care se numără și Gh. Voica, Constantin Budan, Dumitru Ilina, Delia Săvulescu, Adrian Bivolaru, Mădălin Ticuță ș.a.m.d., asta au făcut. S-au asociat.
Adică au pus la bătaie pământul lor, retrocedat, au luat și-n arendă, au obținut credite și au investit banii în utilaje, în înființarea unor plantații noi, moderne, chiar și-n depozite, căci cele construite în regimul trecut ori nu le mai erau accesibile, ori începuseră să se degradeze, fiind lăsate în paragină. Ca și multe dintre plantații. Știți care este rezultatul? Frustrări peste frustrări. De mai toată treaba asta, ca și de altele la noi, s-a ales praful. Peste tot este o liniște mormântală. La Direcția Agricolă, la Județ, la Ministere, la Partide, oriunde ar putea fi un factor de răspundere. Și, evident, de decizie.
Una dintre cauze, poate cea mai importantă, este că fructele ăstea, mari, frumoase, sănătoase, sunt concurate, la prețuri mici, de fructele importate de peste hotare. Căci piața e liberă, nu?! Vinde cel care produce mai ieftin. Așa este, dar în Polonia, în Ungaria, de unde vine la noi peste 80% din producția de mere care se vinde în supermarketuri, agricultura e subvenționată. La noi, numai ca să depozitezi merele, de pildă, trebuie să plătești 10 bani/kg/lună. Iar Gh. Voica mai are în depozit mere din anul trecut! Dumpingul lucrează în forță. Adică, ajutat de statul polonez, vinzi mai ieftin ca să câștigi piața. Și străinii, prin supermarketuri, au câștigat în dauna alor noștri, care au crezut că pot face față doar asociindu-se. Au crezut, dar s-au lăsat unul după altul păgubași, când au văzut că dau faliment, că la noi, dincolo de vorbe, nu mișcă nimeni un deget. Inclusiv cu legea vinderii la rafturi și a produselor românești. Cel mai grav lucru, dincolo de pierderile economice, de neputința de a-și recupera investițiile făcute în diverse plantații, este nu doar paralizarea unui domeniu important al agriculturii, ci și demoralizarea celor care au lucrat aici, au crezut în ideea plantațiilor moderne, în crearea de asociații, în relansarea pomiculturii. Prin investiții proprii, prin cercetare și, desigur, prin producție. Dezastru, nu alta!
Azi, la Argeș, se poate chiar vorbi de un malpraxis al specialiștilor statului din agricultură. Unde sunt ei, ce-au făcut ei? Au stat cu brațele încrucișate, pomicultura a ajuns la un punct critic, la o masă critică. Disperați ‒ dar nu și tăcuți! ‒ pomicultorii cheamă ambulanța, că nu mai pot, se sufocă. Sucombă! Întrebarea este: vine sau nu vine ambulanța? Și, dacă vine, unde duce bolnavul? Și cine-l tratează? Dl. Câțu, dl. Iohannis? Sau cine? Mama mare!
