Azi începe școala, n-ar mai începe, dacă mă uit cum își bat joc de ea mai toți neisprăviții. Care o tot reformează și rereformează, cum bine scrie acad. Gh. Păun în articolul ”Școala, săraca…”, publicat în ”Săgetătorul” de marți, 7 septembrie. Da, sunt două axiome, de care ”reformatorii” ăștia n-au ținut deloc cont: de pe băncile școlii ar trebui să iasă oameni instruiți și educați, pe de o parte, iar, pe de altă parte, elevul este ”obiectul” acestui efort, iar profesorul, personajul principal. Și cu asta gata, că m-am săturat și eu, ca și Tudor Opriș, tot vorbind de drama învățământului nostru.
Să-mi fie permis, de ziua începerii școlii, direct sau online, să mă ocup de un act de cultură. Care se produce sub ochii noștri, el însuși fiind o dovadă că școala și-a făcut bine treaba, când a fost serios băgată în seamă. Și îngăduiți-mi să fiu puțin sentimental. Sentimental, fiindcă m-am trezit nu știu cum, zilele trecute, urcând pe un fir de vale, de la Schitul Robaia din pădurea Mușăteștiului, ca să ajung ‒ fără să caut special ‒ la Schitul Brătășești din satul Brătești. Păi, îmi dau eu seama, călcând pe aleea îngrijită a lăcașului renovat, că la Brătești am fost cu o jumătate de secol în urmă, însoțindu-l acasă, la preotul Dumitru, pe poetul Dumitru M. Ion.
Unde-l găsesc azi pe poet? În viață, la Curtea de Argeș, unde, împreună cu soția sa, Carolina Ilica, au pus de o fundație culturală intitulată pretențios ”Academia Orient-Occident”, care împlinește un sfert de veac de la înființare. Scriu ”pretențios”, dar nu pot să nu remarc că titlul acoperă totuși cu autoritate activitatea acestei fundații. Da, în felul său, fundația asta, instituția asta, a fost o veritabilă academie prin care au trecut circa 2.000 de poeți și oameni de cultură, de-a lungul celor 25 de ediții, câte s-au desfășurat. Cu un conținut substanțial și remarcabil: recitaluri de poezie cu câte 20-30 de poeți invitați pe ediție, din peste 130 de țări, editarea antologiilor aferente, sub titlul sugestiv ”Poesys”, plurilingve, vernisarea a tot atâtea expoziții de artă, de carte, recitaluri de muzică tradițională și cultă, expediții la monumentele istorice și religioase din zonă, inclusiv pe urmele lui Dracula, omagieri ale voevozilor și domnitorilor ale căror morminte se află în orașul regal. Este singurul festival profesionist cu caracter privat, recunoscut ca unul dintre cele mai importante cinci branduri culturale românești și, totodată, în topul celor cinci festivaluri de poezie din lume, alături de cele de la Struga, Medellin, Trei Râuri și Bagdad. Celor doi poeți li s-au decernat peste 40 de titluri și mari premii naționale și internaționale, dar încă n-au avut onoarea decernării unor decorații prezidențiale. Poate că nu-i târziu!
Și Carolina, și M. Ion, ba chiar și fata lor, Lana, sunt impregnați de poezie. Cu ea trăiesc, cu ea respiră, cu ea există, cu ea sărbătoresc, cum se întâmplă acum, la a 25-a ediție, care se desfășoară între 15 și 20 septembrie. Nici măcar Covid-ul nu le-a ucis elanul, merg înainte pășind cu precauție printre restricții, ordonanțe, imperative uneori cazone. Cu talentul dat de Dumnezeu, cu inteligența lor, cu șubrezeniile vârstei care nu iartă ‒ mai ales pe M. Ion, care respiră greu, tot mai greu, marcat și de un accident din tinerețe, dar și de o pensie infinit de mică ‒ ei și invitații lor, colaboratorii lor, merg înainte.
Merg, desigur, și cu sprijinul autorităților, cât este el. Aici merită o mențiune specială Consiliul Județean, cofinanțator al proiectului, care, nu mă îndoiesc, va găsi momentul să le acorde celor doi și câte un premiu, susținut financiar, nu doar o diplomă, cum se mai întâmplă. Probabil că vor face un gest asemănător și cei de la cârma orașului regal, care, fără îndoială, culeg și-n beneficiul instituției din Curtea de Argeș roadele spirituale ale ”Nopților de Poezie”, un nobil act de cultură. Făcut laborios de fundație. Este totuși o șansă să trăiască un asemenea poet în orașul, pe bune numit, regal.
La final, două vorbe despre poetul Dumitru M. Ion, cu o operă prestigioasă, care nu prea a fost pe placul regimului trecut, fiindcă n-a adus ”omagii”. A fost și rămâne, ca om și ca poet, un vertical și un brav, chiar dacă durerea cotidiană îl face, tot mai des, să-și îndoaie șalele. De durere, dar nu și din oportunitate! Dacă nu greșesc eu, care-l cunosc mai bine, s-a izolat într-o tăcere marțială și se dă greu dus de acolo. Fie că treaba asta o încearcă mai des prietenii, mai rar autoritățile. Bebe, cum îl alintam la cenaclul literar al Casei de cultură ”George Topârceanu”, este un poet dilematic, cu un pronunțat spirit critic, atent la ce se întâmplă în poezie, în cultură, în societate. S-ar cuveni să fim și noi mai atenți cu el! Și nu doar acum, la sărbătoarea unui sfert de veac. La mulți ani, înainte, cu sănătate!
