Canicula ne perpeleşte. Cel puţin până azi, dacă ne luăm după prognoza meteo. Incendiile ne înconjoară, din ţară şi din afară. Trenurile deraiază şi nimeni nu-i răspunzător, nu-şi dă demisia. Încotro se îndreaptă ţara asta, lumea asta? Cu pandemii artificiale şi arme nucleare!
Da, a început să ne sperie tot mai mult şi cădura. Care se lasă cu furtuni de o violenţă nemaintâlnită. Ce se întâmplă? Se topesc calotele de gheaţă de la poli. Ba şi zăpada de pe crestele munţilor, despuiaţi tot mai lacom de păduri. Din care păduri defrişate, urşii – şi ei tot mai mulţi! – dau năvală în aşezările umane. Mursecă vite, dar nu se sfiesc nici să sfâşie oameni. Atacă, rănesc, omoară. Distrug şi se autodistrug. Ca specie încoronată a munţilor.
Pădurile, dragile noastre păduri, cât ne batem joc de ele, tăindu-le la ras! Odinioară ele moderau clima. Temperau inundaţiile şi alunecările de teren. Ba chiar mai ţineau în loc şi incendiile. Cine s-o mai facă, dacă ne lăsăm pradă intereselor noastre tot mai egoiste, tot mai dornice de profit! Emisiile de gaze înfierbântă planeta. Cine să mai diminueze cantitatea de dioxid de carbon, dacă stratul de ozon s-a redus din cauza galopării „civilizaţiei tehnologice”, fenomen asupra căruia, alarmant, ne atrage atenţia Dan D. Farcaş în „Inteligenţe cosmice”. O carte pe care mi-o pune în braţe acad. Gheorghe Păun. Mândru că este editată în Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş”. Şi eu la fel de mândru că-s dintr-un sat vecin cu el. El din Cicăneşti, eu din Verneşti.
Mă ascund de căldură în grădina mea de la ţară, unde mă bucur de ospitalitatea unui nuc uriaş. Da, nu vă temeţi, ştiu că e periculos, dacă nu foloseşti umbra cu măsură. Dar nu prea mai este măsură în tot ce facem în ziua de azi. Ne cam dăm foc la pălărie. Cu ştiinţă şi fără ştiinţă. Iată, de vreo 60 de ani, cheltuim multă energie şi inteligenţă ca să afăm dacă mai sunt şi alte fiinţe inteligente în univers. Dar cheltuim mult mai puţină ca să… ne sinucidem.
Cu ce-o facem? Cu o groază „mijloace”, unele mai la îndemână decât altele. Cu gunoaiele, de pildă. Un adevăr de spus verde-n faţă: natura nu este în stare să cureţe după noi, cu viteza cu care murdărim noi mediul înconjurător. Pământul, ne atrage atenţia şi Dan Farcaş, riscă să devină o imensă ladă de gunoi, iar România este în bună măsură o groapă de gunoi. Paradoxal, în cel mai mare oraş al ei, în Micul Paris, un tânăr a fost muşcat, în faţa casei sale, de un şobolan. Care trăieşte cocoţat pe un morman de gunoaie. Sigur, o să spuneţi, tânărul a fost muşcat, nu şi-a produs singur rana. Nu şi-a produs-o, e adevărat, dar cine a lăsat gunoiul să inunde oraşul, nu omul? Cine „degenerează specia” apelând la experimente genetice pentru a creşte industrial un pui de carne bun de tăiat într-o lună, nu în trei, cum se întâmpla cu cel din curte? Cine a creat super legume, super fructe, super bla, bla, bla, dacă nu omul? Care, iată, se străduie, de la Hitler încoace, să creeze şi super omul. Care om a inventat şi bomba nucleară, şi îngrăşămintele chimice, şi terorismul, şi 11 septembrie.
Păi, nu este asta curată sinucidere? Mă întreb, din grădină, de la firul ierbii, care şi ea este „înviorată” cu pesticide, ca vacile să „fabrice” mai mult lapte. Ca porci să se îngraşe mai repede. Ca noi, românii, o ţară „eminamente agrară” cândva, să importăm tot mai multe produse agricole. Ca să nu murim de foame, nu?! Paradoxal, pe glob mor de foame aproximativ 800.000 de oameni, dar de obezitate 3.400.000. De vină să fie doar pofta de a mânca de la fast food, cumpărând din marketuri, sau şi mutaţiile genetice la care recurgem să obţinem super profit?!
Citesc despre „inteligenţele cosmice”, despre explicaţiile privind „gigantica tăcere” din univers, dar am sentimentul că nu doar celor din Antarctica li se topeşte pământul sub picioare de cădură, ci şi nouă, românilor. Da, aveţi dreptate, ce-mi pasă mie, unui amărât de jurnalist din provincie, de soarta omenirii? Mie, înainte de toate, ar trebui să-mi pese de ce nu se termină odată Pasajul „Magnolia”, de ce am eşuat cu Pârtia de la Moliviş, de ce au fost furate şinele de cale ferată dintre Piteşti şi Râmnicul Vâlcea. Şi mai ales de către cine. Adevărul este că mie îmi pasă mult mai mult de ce se întâmplă aici, lângă mine – de pildă, la Verneşti, unde după vreo două luni de secetă la robinet, primarul a izbândit, forând alte puţuri, să readucă apa în casele oamenilor – dar grav este că nu le pasă şi celor ce iau decizii. Şi uite aşa, ducându-mă la Călimăneşti, iar mi se amărăşte inima de drumul numai hârtoape de la Şuici până-n valea care ne desparte de Vâlcea, iar de aici încolo, merg pe un drum ca-n palmă, fie că este de asfalt, fie de piatră.
Cum să închei povestea asta din Calea Lactee, visând, cu ochii la stele, într-o noapte de vară?! Sau să închei cu… ce începe prefaţa cărţii academicianul nostru, citându-i din memorie pe Dostoievski şi pe Eminescu: „omenirea se află sub observaţia, îndelungată şi permanentă probabil, a unor supercivilizaţii”. Păi, dacă-i aşa, dacă ne-au vizitat chiar extratereştri, de ce nu intervin să corecteze „isprăvile” noastre? Au probabil răbdarea să vadă ce-şi poate face omul cu mâna lui, de nici Dracul nu mai desface.
Ufff, ce căldură!
