Da, se poate spune că am făcut ceva în problema dureroasă a invaziei urşilor. Cu o Ordonanţă de Urgenţă i-am pus în bătaia puştii. Nu se potolesc, întâi băgăm sperieţii în ei. Dacă nu reuşim, îi mutăm în altă parte. Apă de ploaie! De parcă în altă parte n-ar mai avea nevoie de hrană. În fine, dacă nici aşa nu iese pasenţa, îi luăm în cătare. Să se înveţe minte! Că, totuşi, omul e mai preţios decât o jiganie. Pe care unii mai entuziasmaţi dintre noi l-au supranumit regele Carpaţilor.
Mă tem că doar aşa, adică uzând de OUG, n-am rezolvat problema, că am luat chestiunea de la jumătate şi nu de la început. Cum ar fi firesc. Cine a fost primul care a atacat ursul, scoţându-l din bârlog, din habitatul său natural? Omul! Ca să ce? Ca să-l vâneze, să-i ia carnea şi blana, să se laude cu trofeele vânătoreşti. Rezultatul de-a lungul timpului: la recensământul urşilor, ne-am trezit că sunt tot mai puţini, chiar pe cale dispariţie. Cum s-a întâmplat şi-n alte ţări. Cu mintea noastră din regimul trecut, am luat măsuri să refacem populaţia de urşi, înfiinţând „grădiniţe” de creştere a acestor animale. Am avut şi noi una la Pietroşani, unde ne lăudam că am prăsit 42 de exemplare. Cu care vom repopula munţii Argeşului.
Şi, da, le-am dat drumul în pădurile unde crescuseră bunicii şi străbunicii lor. Dar, odată învăţaţi să mănânce „la cazan”, nu toţi s-au descurcat să-şi facă rost de mâncare. Li se atrofiase simţul de animal sălbatic care îşi procură hrana vânând. Ca să nu moară de foame, s-au adaptat. Au ieşit la cerşit pe marginea drumurilor turistice, iar unii, mai îndrăzneţi, au dat buzna peste gospodar, în sat, dibuindu-i purcelul, viţelul etc. Asta, pentru că s-au înmulţit peste măsură, fiindcă omul, milostiv totuşi, a făcut o lege prin care au fost protejaţi. Cine lua viaţa unui urs o păţea. Uneori urât de tot. Frumos, nimic de zis, dar nu şi eficient.
Dar, aşa cum spune proverbul românesc, am nimerit din lac în puţ. Nu-i mai omoram noi pe urşi, ci au început să ne tăbăcească ei pe noi. Supăraţi. Că nu le mai dăm mâncare organizat, că le-am tăiat pădurile, că le culegem smeura, murele şi afinele. Unii, mai agresivi, mai sălbaici, retrăiesc viaţa dintotdeauna a urşilor, hrănindu-se cu prada pe care o află şi la stâna de oi din munte. Alţii s-au învăţat să se hrănească din cerşit. Şi uite aşa, nechibzuit, noi, oamenii, am făcut din regele Carpaţilor un cerşetor. Halal de noi!
Este limpede că am greşit. Nu ştiu dacă-i la fel de limpede şi pentru ei. Am auzit că unii şoptesc la poale de pădure să pună de o grevă. S-au săturat de pâine aruncată din maşină pe Transfăgărăşan. Au poftă şi de-o ciozvârtă. Pe care de nu le-o oferim o să fie vai şi amar de noi, că or să ajungă până-n Piaţa Victoriei.
Lăsând gluma la o parte – că, deh, greva, protestele sunt la modă şi-n guvernarea liberală – să nu aşteptăm să ne mute urşii fălcile, că s-au învăţat la cerşit mai abitir ca la înmulţit. Las’ că şi de înmulţit s-au înmulţit cu toptanul. Şi au ieşit la cerşit nu unul, nu doi, ci cu sutele, cu miile.
Săptămâna trecută, într-o singură zi, jandarmii au numărat nu mai puţin de opt urşi pe Transfăgărăşan. De ce nu la o stână? Pentru că, repet, din prinţi i-am transformat în cerşetori. Şi încercăm acum, recurgând la pedepse, să-i dezobişnuim să cerşească! Nu-i rău, dar nici suficient. Noi, care am greşit, noi, societatea, noi care suntem la putere, trebuie să inţelegem – şi ăsta este şi rostul acestor rânduri – că procedând astfel facem rău unui animal cu care, altminteri, ne fălim, cum ne fălim cu pădurile virgine. Câte or mai fi rămas!
Pe vremuri, în raiul urşilor, lângă Voineşti, la Covasna, am văzut cum erau organizate „mese” pentru urşii „invitaţi” să intre în cătarea puştii lui Ceauşescu. Ca turişti, eram avertizaţi să nu ne intersectăm cu cărarea lor. Sau nu cumva să ne treacă prin minte ideea de a le oferi ceva de mâncare. Că-i pericol mare. Sigur, suntem îndemnaţi acum, din nou, sub presiunea amenzilor, să nu le dăm de mâncare urşilor pe Transfăgărăşan. Câţiva n-au luat-o în serios şi chiar au fost amendaţi. Dar nu cred că doar aşa rezolvăm problema. Urşii-cerşetori trebuie „educaţi” să-şi recapete demnitatea de animal sălbatic, de rege al pădurilor. Cum? Păi să nu mă întrebaţi pe mine cum, ci pe cei care au făcut Silvicultura la Braşov sau, poate, la Harvard. Că tot luăm mereu modele de „modus vivendi” de afară. Dar asta cu urşii la cerşit e de pomină!
