Preşedintele Iohannis vrea să dea un nou impuls proiectului său (parcă ministerul de resort ar avea, totuşi, îndreptăţirea şi competenţa s-o facă) – „România Educată”. Citind titlul, te gândeşti, fără să vrei, la România needucată sau insuficient educată! Preşedintele sugerează că proiectul este – şi el – un fel de rezilienţă (înseamnă refacere după un şoc) după ani în care a fost, pe drept sau pe nedrept, diabolizat. N-aş spune că ideea este nouă; atâtea reforme propuse de minister au fost promovate, încât, în mod normal, n-ar mai fi fost nevoie de „R.E.”. Eşuările multora au drept cauze luptele ideologice, remorcarea şcolii la politic, lipsa de coeziune socială şi de continuitate în atingerea obiectivelor.
„R.E.” ar trebui să fie evaluată după o realitate la „zi”: 47% analfabeţi funcţionali; deprofesionalizarea educatorilor (n-aş generaliza) din cauza „fabricilor de diplome universitare”; niciun promovat la bac la unele licee de specialitate; importurile educaţionale care au adus, în învăţământul superior, reţete – unele incongruente cu spiritul „haretian” atât de sănătos şi eficient; faptul că universităţile româneşti aproape nu contează în ierarhia mondială. De pe urma moştenirii lui Spiru Haret, avem, totuşi, absolvenţi (mulţi piteşteni) universitari cu cariere solide în Vest. N-aş uita de afacerea manualelor alternative şi de caietele speciale, de ultima polemică în legătură cu educaţia sexuală şi religioasă în şcoli. Aş adăuga aici o realitate păguboasă: tendinţa, nu numai becaliană, de a aduce în prim-plan ceea ce aş numi „cultura banului”, de fapt succesul în afara cărţii şi în afara şcolii…
Aşadar, sunt vizate, cu un fond semnificativ – aproape 4 miliarde euro – 2.500 de şcoli, 10.000 de laboratoare şi cabinete şcolare, mobilarea a 75.000 de săli de clasă, construirea a 140 de creşe şi existenţa a 10 centre de învăţământ dual şi altele. Ţintele par lăudabile; să vedem finalul care se duce până în 2030. Până atunci, conform obiceiului adamic (de a lua totul de la început, altfel!), vor urma alegeri, vor fi, probabil, alţi decidenţi şi, de aici, „viteze” imprevizibile ale schimbării…
Se pune accent pe „educaţia timpurie”, se vizează autonomia şcolilor (grea!), dar, mai ales, se dă o atenţie deosebită „tranziţiilor între etapele educaţionale”. Vor fi consolidate trei tipuri de licee – teoretic, vocaţional şi profesional. Se agreează ideea ca elevul care vrea să aspire spre învăţământul universitar s-o poată face, în condiţiile legii. „Noul bac” şi dobândirea, la absolvire, a unei „cetăţenii active”, cum o numeşte K.W.I., sunt ţinte care atrag atenţia. Până-n 2030 se vrea reducerea cotei de părăsire timpurie a şcolii până la 10 la sută, reducerea analfabetismului funcţional şi, mai ales, atingerea de „competenţe digitale”. Sunt mulţi factori care concură la succesul proiectului „R.E.”: respectul faţă de factorul principal al inovării – cadrul didactic – educaţia permanentă care conduce la o profesionalizare ridicată, atenţia sporită a mediului rural care are, faţă de cel urban, multe handicapuri de eliminat.
Proiectul „R.E” are un merit fundamental în punctul de plecare: recunoaşterea faptului că educaţia este „baza noastră comună de construcţie”.
