O să vi se pară caraghioasă abordarea mea, dar poate fi ‒ cred eu, rămâne de văzut! ‒ mai practică și mai demnă decât bâlbele ”profesioniștilor”. Pe tema pericolului pe care-l prezintă urșii nu doar la munte, ci și-n mediul rural, ba și-n cel urban. Da, nu trebuie doar să ne jelim la televizor, ci să facem efectiv ceva, căci ne mănâncă urșii. La propriu, nu la figurat. Da, ne mănâncă urșii, dacă nu reușim să deznodăm sau chiar să tăiem acest nod al existenței umane. Care arde!
Desigur, gazetar fiind de meserie, nu voi apela la glonț ca să încerc să aplanez eu conflictul ăsta grav cu urșii. Alături de vânători, ecologi, silvicultori, ong-iști, primari, ”specialiști” într-un cuvânt. Urc pe povârnișul unui gând ‒ cum urcă ursul care-și caută bârlogul și nu-l mai găsește, fiindcă pădurea a fost tăiată la ras ‒ ca să mă întreb cum a supraviețuit omul în conviețuirea cu animalele sălbatice. Păi, a găsit un modus vivendi, adică o modalitate de a coexista cu ele. Altfel spus, dacă vorbim de urs, ar trebui, vorba lui Iisus, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Adică exact ce făcea ciobanul altădată. Sigur, nu-l lăsa pe urs să-i smulgă oaia din turmă, dar nici nu făcea un scandal monstru că ursul și-a luat tainul. Avea grijă doar să nu-l lase să abuzeze, că atunci chiar îl pedepsea.
Cu ani în urmă, am văzut în munții Vaideenilor un asemenea caz. Se învățase ursul la stână și aproape în fiecare noapte dădea iama-n turmă, rupând mai multe oi fără să le mănânce. Ziua se ascundea într-o vale numai mărăcini, iar noaptea o lua de la cap cu hăcuitul oilor. Replica oamenilor a fost dură. Au venit în număr mare din sat, au stat la pândă și când a venit fiara au înconjurat-o apelând la câini. Până la urmă ursul părea să fi scăpat în viroaga unde se ascundea ziua, dar oamenii nu l-au slăbit. Au dat foc mărăcinilor, apoi l-au bombardat cu bolovani până i-au făcut de petrecanie. Ce-au pățit ei cu legea nu mai știu. Dar au tras-o și ei în judecăți.
Nu, vin eu acum să spun, nu asta ar fi soluția. Și nici alte ”povești” pe care le citim prin presă, ori le auzim la radio sau la televizor. Nu! Noi am stricat relația cu urșii, noi trebuie să găsim soluțiile viabile. Sigur, până una alta, fiindcă e situație de urgență, primul pas, când ursul dă năvală peste om, este să-l speriem cu ce putem, apoi, al doilea pas, să-l dislocăm, dacă insistă în rele, în fine, să-l recoltăm/extragem, dacă nu se potolește. Ce mai tura-vura, să-l împușcăm și gata! Dar, până aici, sunt mult mai mulți pași de făcut. Și anume, întâi de toate, recenzarea lor, nu de mântuială, ci lucru făcut cu rigoare și profesionalism. Urmează aplicarea unui crotal, ca să-i putem ține sub observație. Sigur, costă treaba asta, dar viața omului nu are preț. Apoi, cel mai important lucru care trebuie făcut este inventarierea țărilor unde urșii au dispărut și negocierea cu ele pentru ca vechiul habitat să fie repopulat cu urși de la noi. Ușor de spus, mai greu de făcut, dar trebuie încercat. Cu insistență, cu abilitate, cu convingere, cu autoritate, cu demnitate. Cavalerește. Să procedăm onest cu urșii, ca și cum i-am provoca la un turnir cavaleresc. Nu atât pe ei, cât pe cei care-și doresc să aibă din nou aceste superbe animale sălbatice în pădurile lor, în munții lor. Poate fi asta cheia cu care să ”descuiem” lacătul problemei noastre. Merită să încercăm, nu? Mai ales prin Ordonanța de Urgență de pe masa Guvernului care vine să legifereze relația societății cu urșii. Deocamdată anihilarea urșilor agresivi.
