Mai în toate ideile şi teoriile sociologice se susţine că politica e medicină, iar filosofia ei e o farmacie. Or, în farmacie multe leacuri se găsesc, dar şi multe otrăvuri. Iar dacă politica este un fel de medicină, atunci politicianul trebuie să fie un fel de medic. El trebuie să ştie care dintre aceste leacuri sunt otrăvuri. Iar un exemplu de otravă este propunerea liberalilor de creştere a vârstei de pensionare la 70 de ani. Înţeleg din această propunere că un regim politic are nevoie din când în când de câte o măsură politică aiuritoare; este ca şi cum ar avea nevoie de oxigen.

O astfel de măsură este un act global de readaptare la realitatea social-politică, dar şi o demascare a incompetenţei unui regim. Iar în ceea ce priveşte regimul lui Klaus Iohannis, măsuri de acest fel sunt multe, demonstrându-şi astfel nu numai incompetenţa, ci şi decadenţa. Mă gândesc la îngheţarea salariilor şi pensiilor, la anularea anumitor sporuri salariale, la suspendarea voucherelor de vacanţă, la amânarea creşterii alocaţiilor pentru copii etc. Deci, trăim în plină nevoie a unui regim de a nega, de a discredita, de a stabili noi raporturi politice şi juridice şi de a refuza altele. Şi toate acestea se întâmplă pentru că reprezentanţii acestui regim se consideră mai întâi europeni şi abia apoi români – dacă nu uită cumva că sunt români.

Prin urmare, avem un regim impus de o coaliţie politică ce se vrea de centru-dreapta. Or, dacă această coaliţie a putut fi gândită, atunci ea a putut fi şi realizată, bineînţeles, cu aportul determinant al lui Klaus Iohannis. De aceea, dacă trecem de faza tehnică de organizare şi de semnare a protocolului, la faza demersurilor politice, situaţia poate deveni destul de sintetică şi de clară. Nu ar fi exagerat să spun că obiectivele acestei coaliţii – cel puţin obiectivele sale imediate – au un substrat dat de interesele personale ale membrilor ei. Zilele trecute, Raluca Turcan l-a acuzat pe Ludovic Orban că a tranzacţionat trei ministere importante pentru funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţiilor. Este o nouă demostraţie de încercare manipulatoare a doamnei Turcan, care trebuie neapărat provocată într-o opinie publică ce ameninţă să devină resemnată şi pasivă, acum când situaţia economică a oamenilor este destul de îngrijorătoare.

Pe de altă parte, noua coaliţie este pândită şi de alte pericole. În primul rând este vorba de faptul că, în general, o coaliţie politică poate deschide noi conflicte şi opoziţii între diferite grupuri de interese din interiorul ei. În al doilea rând, o coaliţie între partide atât de diferite duce la tot felul de compromisuri, oscilaţii şi zguduiri. De exemplu, nepotismul n-a înflorit niciodată mai mult decât sub regimul acestei coaliţii şi n-a dat niciodată roade mai funeste. Prins în aceste curente şi ciocniri care răstoarnă orice ierarhie a valorilor obiective, politicianul îşi pierde orientarea, iar instinctul său de conservare îl va mâna să-şi caute un reazem într-o “minoritate agresivă” din cadrul respectivei coaliţii. Aşa se plasează gruparea liberală a lui Florin Câţu. Născut dintr-o alianţă, PNL a dus viaţa politică de la noi într-o adevărată degringoladă, iar societatea, într-o decadenţă de neînchipuit, manifestată printr-o stare de atomizare care înlesneşte propagarea celor mai stranii ideologii. Sectarismul, în toate formele sale, utopismul social, relativismul şi scepticismul moral şi social, apatia completă faţă de viaţa politică au înflorit sub guvernarea liberală.

E evident că într-o societate ajunsă în această situaţie, puterea politică devine pradă oricărei minorităţi bine organizate şi dispuse să-şi impună dominarea prin tot felul de jocuri de culise şi publice, prefăcând statul într-un domeniu de exploatare prin demagogie şi corupţie. Intervenţia critică recentă la adresa lui Ludovic Orban a Ralucăi Turcan şi, mai nou, a lui Rareş Bogdan se înscrie pe această linie a strategiei politice.

Prin urmare, nevoia guvernanţilor actuali de a căuta prin contraste, cu privirea piezişă, lucruri fără să le fie pe plac este mai puternică, mai importantă pentru ei, decât nevoia de a face ce trebuie pentru ţară, de a lua măsurile necesare pentru revigorarea economiei şi a vieţii noastre de zi cu zi. Aşadar, prin încercarea acestui regim de a reforma sistemul de pensii se nesocotesc tipare istorice. În trecut, nu fără un sentiment de orgoliu, se spunea că ţara noastră ar putea face la nevoie autarhie –adică să se izoleze de restul lumii şi să trăiască prin ea însăşi – lucru pe care nu şi-l puteau permite decât puţine ţării ale lumii. Sigur, vremea autarhiei a trecut. Însă prin proiectul actualiei coaliţii ca sistemul de pensii să fie reformat de străini, putem spune că reprezentanţii noştri politici au capitulat cu adevărat şi, în felul acesta, demonstrează o incompetenţă crasă. Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, aceşti guvernanţi umplu capul greoi şi naiv al unora dintre noi cu formule artificiale luate din Marx, cerând întoarcerea la vechiul mir al străvechiului economic, adică la proprietatea comună. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio