Când îi aud pe guvernanţi că sistemul nostru de pensii va fi creat la Bruxelles, am impresia că ei deja au capitulat. Căci reformarea acestui sistem nu face parte din Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, de care depind „banii europeni”. Iar în această capitulare e ceva din simplitatea unei femei, virtuoasă până la budoar şi morală până la dizgraţie. Întorşi de la Buruxelles, politicienii aceştia se poartă de parcă ne sunt cu mult superiori în plan uman şi, pentru acest lucru, trebuie să le mulţumim că ni se adresează. De exemplu, la sfârşitul săptămânii trecute, Raluca Turcan, ministrul Muncii, a spus că trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că ochii ei se întâlnesc cu ai noştri, muritori de rând. Iar Cristian Ghinea, un alt ministru, afirmă, fără nicio jenă, că sistemul de pensii va fi în aşa fel conceput, încât să intrăm în el cu picioarele înainte. De fapt, nu este vorba de o intrare, ci de o ieşire veşnică din scenă.
Prin urmare, ne confruntăm astăzi cu o adevărată teogonie a cultului personalităţii. În jurul unor personaje de tot dispreţul s-a cristalizat un nou imaginar politic, căruia generaţia mea a putut să-i vadă cândva eficacitatea terifiantă. Oare de ce Karl Marx şi-a lăsat să-i crească o barbă atât de mare? Pentru că admira un bust ce-l înfăţişa pe Jupiter. Şi, astfel, Marx se proiecta în figura unui olimpian fondator al timpurilor noi. De teogonie suferă şi Raluca Turcan, pentru că ea se crede o Meduză, care, atunci când te privea, te împietrea instantaneu. Cu aceste personaje mitologice vor să se asemene guvernanţii. Or, după ştiinţa mea, un om politic în lumea civilizată este la fel de obişnuit ca un cetăţean de rând. El este nu numai un specialist competent, care dispune de o seamă de cunoştinţe, de studii şi de cercetări prealabile, ci şi un bun organizator şi un administrator responsabil. Drept care, ce expertiză profesională are Raluca Turcan să ocupe scaunul de ministru al Muncii, în condiţiile în care nu ştie nici în ce an s-a născut? Cine este Florin Câţu, în afară de un muncitor intelectual şi un bun jucător la Bursă? Sau Cristian Ghinea? Iată câteva exemple de unde se poate afla că politica nu exclude arivismul. Totodată, nu ţin să dovedesc – prin comparaţie – imbecilitatea tradiţională a omului politic român. Ar fi simplu. Mult prea simplu. În fond, politicienii noştri pot fi uneori inteligenţi şi competenţi. Nu aceste calităţi îi lipseşte politicii româneşti, ci capacitatea poporului de a-i alege pe acei politicieni care sunt cu adevărat valoroşi.
Prin urmare, nu mi-am imaginat niciodată că nişte birocraţi inculţi şi străini de meleagurile mele natale îmi vor stabili drepturile de pensie după o viaţă de muncă. Dar capitularea puterii noastre politice este definitivă. Iar ea a fost semnată de nişte cosmopoliţi care nu au nimic de-a face cu poporul acesta. Drept care, aceşti guvernanţi ne obligă să participăm la eleganţa francezilor cu mijloace româneşti, la confortul nemţesc cu posibilităţile româneşti, la maniera digestiei belgiene cu prazul şi usturioul românesc, deci la civilizaţia vest-europeană, cu WC-ul nostru din fundul curţii. Toate acestea privite de pe malurile dâmboviţene nu compun decât decorul unei vieţi de împrumut. Şi astfel, nu ne mai asumăm destinul istoric al poporului. Aceşti oameni şi-au pierdut demnitatea istoriei în faţa generaţiei actuale de români, care caută să-şi părăsească ţara pentru un trai mai bun. „Numai prin cultura noastră naţională vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul şi va trece multă vreme până vom înceta a mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanţă a Apusului. Să-i dea Dumnezeu românului mintea de pe urmă!” (Constantin Brăiloiu).
Prin urmare, românul ştie că e mai bine să fii cap la sat decât coadă la oraş. Deci, mai bine un popor mic, dar cu individualitate proprie, decât un popor ce imită tot ce vine de la o civilizaţie nivelatoare. Sigur, noi facem parte din Uniunea Europeană, dar nu cu preţul pierderii identităţii naţionale, chiar dacă ştiu mai bine cei de la Bruxelles cum să reglementeze sisteme administrative şi organizaţii politice. Or, în cazul pensiilor noi avem o experienţă de peste 170 de ani, atunci când domnitorul Cuza a promulgat legea pensiilor militare. Deci, în locul legilor vechi ce trăiesc în conştiinţa noastră de secole, în locul credinţelor şi moravurilor vechi, sunt acum aduse legi noi şi credinţe noi, amare ca vinul nou, legi europene fără nicio legătură cu realităţile româneşti, legi absolut străine şi inaplicabile. Şi astfel, sufletul românilor este scos din realitatea naţională şi un alt suflet intră în ea: e sufletul civilizaţiei nivelatoare. Trăim, aşadar, cu un astfel de ghimpe în sufletele noastre, constatând că oligarhia politică, odată instalată la putere, în marea preocupare pe care o are pentru propria propăşire, neglijează interesele oamenilor, care îşi iau lumea în cap. Deci, oligarhie şi iar oligarhie, oricare ar fi regimul politic, pentru că naţiunea nu e un principu absolut, ci unul relativ. Şi cum s-a născut, probabil aşa va muri, fiind lovită în conştiinţa apartenenţei la un neam şi la o comunitate de limbă şi geografie chiar de fiii săi.
4 Comentarii
Tatiana
Chiar lamentabil: ,,că sistemul de pensii va fi în aşa fel conceput, încât să intrăm în el cu picioarele înainte”.
Andrei
Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, de care depind „banii europeni”, a picat! Acum urmează ca pensiile noastre să fie stabilite la Bruxelle?
Sergiu
Mi-a plăcut fraza asta!! În fond, politicienii noştri pot fi uneori inteligenţi şi competenţi. Nu aceste calităţi îi lipseşte politicii româneşti, ci capacitatea poporului de a-i alege pe acei politicieni care sunt cu adevărat valoroşi.
marin
Deocamdată încă mai avem ceva din cultura națională și nu suntem caricatura Occidentului! Problemele apar și se resimt cu fiecare an ce trece! Ce e de făcut?!