E curioasă vorba românească care spune că „e mai bună mâncarea de la mijloc de masă şi viaţa trăită la colţ de ţară” decât orice altă manieră de a trăi. Şi această vorbă provine din neîncrederea românului în guvernanţi. Căci, se crede, „decât slugă de trei lei, mai bine stăpân de un ban”. „Şi cine-i deprins să aibă stăpân moare slugă”. Drept care, românului nu-i place să fie slugă, ci stăpân; de aici şi apelativul „patron” sau  „şefule”, pe care-l folosim când vorbim între noi. Iar patronii sau şefii sunt tot felul de chioşcari ori buticari, mici sau mari. Românul mai ştie că în ţară sunt mai mulţi săraci decât bogaţi şi a priceput demult – mai bine decât toţi economiştii cu pretenţii de mari specialişti – că nu statul, ci munca este mama săracilor şi că „nu averea face pe om, ci omul face averea”. Totodată, românul cunoaşte că puterea politică poate impune anumite norme de conduită legate de muncă. Însă, în democraţie, această impunere trebuie făcută prin respectarea principiilor democratice, iar ideea-forţă a unui asemenea demers este principiul libertăţii. 

La fel ca munca, şi producţia trebuie să fie liberă. Fecare poate să producă ce şi cât vrea. În economia de piaţă producţia se conduce după legile economice ale liberei concurenţe. Iar preţul mărfii produse se stabileşte de legea ofertei şi a cererii. Fiecare e liber să ofere şi e liber să ceară orice şi oricât, numai să aibă cu ce să plătească. Statul democratic intervine doar atunci când principiile economiei de piaţă nu sunt respectate. În zilele acestea, statul propune să-l determine pe om să muncească până la adânci bătrâneţi şi să se bucure cât mai puţin de beneficiile muncii sale. Şi astfel, guvernanţii vor să prelungească vârsta de pensionare până pe la 70 de ani. Or, pentru aceasta ar trebui ca aceşti guvernanţi să cunoască mentalitatea românului despre muncă. 

Aşadar, este cunoscută lipsa de prevedere a omului atât timp cât sănătatea şi vigoarea fizică îi dau putinţa unui trai lipsit de griji. Omul sănătos, deci capabil de muncă, uită prea uşor că după zile bune pot urma şi zile rele. Puţini oameni tineri sunt pătrunşi de înţelepciunea din zicala românească „strânge bani albi pentru zile negre”. Din această cauză, o astfel de prevedere poate fi socotită apanajul popoarelor civilizate şi s-a spus că gradul de civilizaţie al unui popor se poate măsura şi după gradul de prevedere al cetăţenilor ce-l compun. Drept care, românul munceşte o viaţă şi îşi pune deoparte o anumită sumă de bani pentru a fi restituită mai târziu, la bătrâneţe, sub formă de pensie. Prin comportamentul acesta avem o dovadă de civilizaţie. Omul pune bani albi pentru zile negre, iar statul întotdeauna l-a încurajat şi i-a protejat această dorinţă. 

Prin urmare, dacă cetăţenii acestui stat au dat dovadă de prevedere şi s-au purtat civilizat într-o ţară civilizată, prin faptul că şi-au asigurat bătrâneţile din timp, unii guvernanţi fac ce vor ei cu banii agonisiţi de poporul muncitor. Iar această iresponsabilitate merge până a propune ca vârsta de pensionare să fie la 70 de ani. Or, românului nu-i place orice fel de muncă, ci aceea bine plătită. Şi noi ştim că sunt câteva milioane de muncitori plătiţi cu salariu minim pe economie. De aici şi consecinţa unei valorizări specifice nouă a muncii, în sensul că „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Pentru o muncă serios plătită, românul se face „luntre şi punte” şi „scoate apă din piatra muntelui şi lapte dulce din piatră seacă”. Căci, oricât ar fi el de sărac, ştie vorba seculară referitoare la „cine dă din mâini nu se îneacă” şi că „e mai bine la mijloc de masă şi la colţ de ţară”. 

Totodată, românul „este pentru fapte, nu pentru oala cu lapte”, deoarece pentru el „orice meserie face cât o moşie”. 

Există şi o vorbă românească referitoare la valoarea muncii. Românii spun că „munca unită cu înţelepciunea este o virtute”. Or, a dori şi a voi sunt două lucruri cu totul deosebite. A dori şi a voi o nouă limită a vârstei de pensionare, fără participarea patronatelor, a sindicatelor, a societăţii civile, a partidelor din opoziţie, e un abuz de putere. Caragiale, cu simţul lui fin pentru exagerările ridicole ale vieţii noastre politice, a creat un personaj care cerea intervenţia statului pentru reglementarea raporturilor conjugale ale doicilor cu familia angajatoare (tatăl) în vederea protejării sănătăţii pruncului român. Aşadar, această manie de intervenţie exclusivă a statului în stabilirea normelor de conduită legate de muncă şi de pensionare a ajuns la absurd. Statul birocrat şi condus de o oligarhie politicianistă încearcă să introducă o caricatură de capitalism în societatea noastră. 

Prin urmare, filosofia românului despre muncă şi viaţă, care l-a inspirat de veacuri şi încă îl mai inspiră şi astăzi, este că e mai bine să trăieşti la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că nu e bine să ieşi în evidenţă şi să te sugrume statul cu tot felul de legi şi taxe fiscale. Această filosofie nu cuprinde teorii de la televizor, ci adevăruri scăldate în lacrimi, în pătimirile unui popor trecut prin veacuri. Şi astfel, poporul nostru păstrează în structurile lui cele mai profunde imaginile în câteva tipologii folclorice create de modul cum se raportează românul simplu la munca prost plătită de boier sau de patronul actual. Tipologii născute, de voie şi nevoie, din condiţiile vitrege de muncă oferite de boierul de altădată sau de statul actual oligarhic, zicându-şi, totodată, că „e mai bine cu mapa decât cu sapa”. Aceste tipologii sunt Păcală, Tândală, Dănilă Prepeleac ş.a. Iată cum se explică faptul că nu ne putem despărţi de trecut! În el regăsim, în limbă, cântece, basme, felul nostru de a fi, patimile şi gesturile noastre cele mai semnificative. 

Distribuie pe Facebook

Adrian Golescu

See Full Bio