Roberto Ayza (40 de ani) a devenit o legendă la Mioveni după 9 sezoane petrecute la clubul de fotbal din oraș. Este un brazilian venit în România în 2007, iar de atunci a jucat în 350 de meciuri în primele două ligi, la Cetate Suceava, Ceahlăul, FC Bihor, Gloria Bistriţa şi pentru Academia de Fotbal Muscelul Câmpulung. Este încă jucător activ la Liga 4, la Real Bradu, cu care în acest an a promovat în Liga 3, dar antrenează și o grupă de juniori la CS Mioveni. Locuiește la Ștefănești, fiind căsătorit cu voleibalista Gabriela Niță, cu care are și doi copii.

Născut la Sao Caetano do Sul, un oraş cam de mărimea Piteştiului, din statul brazilian Sao Paulo, Roberto Ayza a venit în România în 2007, la Cetatea Suceava, unde a jucat un sezon. După alte două sezoane petrecute la Ceahlăul Piatra Neamţ, respectiv la FC Bihor Oradea, Roberto a ajuns la Mioveni şi a jucat aici trei campionate la rând, după care a jucat un an la prim-divizionara Gloria Bistriţa. Nu s-a simțit foarte confortabil la Bistriţa, aşa că a revenit la Mioveni, unde timp de şase ediţii de campionat a fost sufletul echipei argeşene.

„Nimeni nu-mi dădea nicio șansă”

-Cum ai ajuns să joci fotbal în România?

-De mic mă visam fotbalist. Am ajuns târziu fotbalist pentru că nimeni nu-mi dădea șanse. În Brazilia, dacă nu aveai impresar și dacă nu plăteai, nu te lua nimeni. Am fost în mai multe probe, jucam mai bine decât alții, dar degeaba. Apoi, la 17-18 ani, pe când eram amator, un prieten m-a prezentat unui antrenor la o echipă din orașul meu. Am dat probă, am semnat contractul și apoi am fost numit titular. Antrenorul m-a dus cu el peste tot și astfel am ajuns la un club unde președintele m-a întrebat dacă nu vreau să joc în România. Mi-a zis că are un prieten acolo care caută jucători. Aveam 23 de ani, stăteam la cămin, mâncam la club, nu plăteam nimic. L-am întrebat pe președinte cât o să câștig. Mi-a zis: „În jur de 5.000 de dolari!”. În Brazilia câștigam echivalentul a 600 lei pe lună. I-am spus: „Plec mâine!”. Am plecat spre România fără să știu românește, fără să știu engleză, nimic. Era prima mea ieșire în străinătate.

-Cum te-ai descurcat până ai ajuns aici?

-Greu. A întârziat zborul de la Sao Paulo la Paris și am pierdut legătura. Nu știam să vorbesc, nu mă putea înțelege nimeni. Am mers la un birou de informații și am arătat biletul. Trebuia să ajung în Antalya, la FC Brașov, care era acolo în cantonament. La Istanbul, zborul era iarăși decalat, avionul de Antalya era dimineața, așa că am dormit noaptea în aeroport. Când am ajuns acolo nu mă aștepta nimeni. Am luat o cartelă, am sunat în Brazilia, de acolo au sunat la Brașov și după patru ore au venit și m-au luat din aeroport.

-Dar n-ai rămas la FC Brașov. Ce a urmat?

-Am mers la hotel, mi-au dat o geantă cu două seturi de echipament, unul galben, unul roșu. Nu știam cum se zice la culori. Mi-au scris pe o foaie la ce oră e antrenamentul. Eu am ieșit în galben, ceilalți erau toți în roșu. Am stat o săptămână, ei erau în Liga 2, cu Mișu Stoica antrenor. La un moment dat, au venit niște argentinieni și atunci Stoica m-a chemat la o discuție. Argentinienii traduceau. Antrenorul mi-a zis că nu se înțelege cu mine și că mă trimite în România.

„CS Mioveni – echipa mea de suflet”

-Cum ai ajuns la CS Mioveni?

-Pe când jucam la Bihor aveam un coleg, Dan Săndulescu, din Pitești. El m-a propus la Mioveni, unde antrenor era Iordan Eftimie, împreună cu Marius Stoica. Am vorbit cu președintele de atunci, Ion Țuțală, ne-am înțeles și am venit la CS Mioveni. Și am rămas timp de 10 ani.

-Ce simți acum, când CS Mioveni a obținut promovarea în prima ligă?

-Bucurie. CS Mioveni este echipa mea de suflet și sunt alături de ea cu toată inima.

-Nu a fost să fie cu Mioveniul, dar ai promovat cu Real Bradu…

-Da, în această primăvară am promovat, după ce am învins, în prima fază, la Mediaș, campioana județului Satu Mare – CS Victoria Carei și în faza a doua pe CS Balotești.

-Care a fost, după părerea ta, cel mai important gol din carieră?

-În 2014, când am eliminat-o pe Dinamo din Cupă, cu 1-0, un gol marcat de mine. Murise tata cu o săptămână înainte. Am fost plecat o săptămână în Brazilia, nu m-am antrenat deloc. M-am întors cu trei zile înainte de meci. Claudiu Niculescu m-a chemat la el și m-a întrebat cum sunt. I-am zis să mă bage. Dumnezeu m-a ajutat și tata m-a iluminat. Am dat gol.

„Nu am primit nicio ofertă”

-De ce n-ai jucat mai mult la Liga 1 și ai rămas la Mioveni?

-În unele momente simțeam că puteam să ajung mai sus. Mă întrebam de ce nu mă sună nimeni. Măcar să mă întrebe dacă pot pleca de la Mioveni. La mine nu a ajuns nicio ofertă. Poate la club, dar la mine nu. Singura ocazie a fost la Gloria Bistrița.

-Cum a fost experiența de la Bistrița?

-Nea Manea era mai exploziv. Am avut o problemă cu el, ne-am și certat în vestiar. Am avut un meci cu Rapid, eram titular și după 10 minute un fundaș a luat roșu. M-a schimbat pe mine. După aia, am avut meciul cu CFR, eram rezervă. Eram liniștit pe bancă, dar cu două minute înainte de meci s-a accidentat un fundaș. Mi-a zis să mă încălzesc că intru. Am intrat, dar după 30 de minute a luat roșu un fundaș central. M-a schimbat pe mine. L-am așteptat la vestiar la pauză și l-am întrebat de ce eu sunt primul schimbat. Mi-a răspuns: „Pe cine vrei să schimb în afară de tine?” Am zis atunci că plec și m-am întors la Mioveni.

-De ce ai plecat de la Mioveni?

-M-am accidentat la Cluj, la genunchi. Mi-am revenit mai greu și am început să joc. Echipa a pierdut un meci în deplasare cu Juventus București și antrenorul Oprița a fost dat afară. A venit Marius Stoica. M-a întrebat cum mă simt. Mă simțeam bine, dar încă aveam o jenă la genunchi, pe care o am și acum, la unele mișcări tot o simt. Am discutat cu el și cu familia și am decis că e mai bine să mă opresc decât să risc o accidentare mai gravă.

„Sunt mândru de ce am realizat în România”

-Te-ai mai întoarce în Brazilia? Ai vreun regret că ai ajuns cunoscut în România, și nu în țara ta?

-Mă mai duc în Brazilia în vizită. Am fost chiar și anul trecut. Dar nu m-aș mai întoarce definitiv acolo. În România e familia mea, aici e casa mea. M-am descurcat și printre străini să ajung unde am vrut. În Brazilia era foarte complicat, fiind atâția fotbaliști, să răzbat. Personal, mi-aş fi dorit să fi putut juca pentru Corinthians Sao Paulo. N-a fost, însă, să fie. Fotbalul mi-a dăruit atâtea momente frumoase, încât n-am cum să zic că regret ceva. Sunt foarte fericit şi mândru cu ce am realizat în aici, în România.

-Ce planuri ai în continuare? Vei continua cu sportul sau te orientezi spre o altă carieră?

-Deocamdată nu mă gândesc să renunț la sport. Acum sunt și jucător, și antrenor. Am preluat o grupă din 2008 și de atunci nu am renunțat.

-Dacă ar fi să alegi, ce ai prefera? Să fii jucător sau antrenor?

-Cu siguranță, prefer să joc.

„Este o carieră frumoasă”

-Tu și soția ta sunteți doi oameni cunoscuți în lumea sportului. Copiii vă urmează pe această cale?

-Da. Cel mare joacă la grupa 2013 la FC Argeș. Cel mic s-a dus și el la FC Argeș, dar nu vrea mereu la antrenament.

-Ți-ai dori o altă carieră pentru ei, nu în sport?

-Îi sprijin să facă sport, nu mi-aș fi dorit o altă carieră nici pentru mine, nici pentru copiii mei. Știu că e foarte greu să te remarci în lumea sportului, dar este o carieră frumoasă. Însă decizia va fi a copiilor, vom vedea ce ne va da viața.

-Spune-ne câteva cuvinte despre noua ta echipă? Cum te simți la Real Bradu?

-Mă simt bine, am fost primit foarte bine. Îl cunoșteam pe antrenor, pe Cristi Negru, iar cu unii dintre băieți am jucat la Mioveni. Mă simt bine fizic, psihic. Aici avem o bază sportivă foarte bine dotată, cu psicină, cu recuperare. Cât mă țin picioarele, voi juca. Dacă oamenii sunt mulțumiți de mine, de ce să nu continui? Voi continua cel puțin încă un an, cât timp am contractul cu Bradu.