Face parte şi el din marea şi amărâta tagmă a pensionarilor. Totuşi, nu se poate spune că e un pensionar obişnuit, că a lucrat pe şantier sau în vreo fabrică în care a trebuit să topească metalul în forjă. Nu a fost dintre aceştia. Fiindcă se bucură de pensia specială, ceea ce înseamnă că a făcut parte din importante structuri ale fostului regim comunist. Şi chiar am aflat că a lucrat în vechea Securitate. Într-o zi mi-a povestit cum şi-a urmărit el „obiectivul”, chiar şi după ce l-a accidentat mortal pe un cetăţean care traversa strada neregulamentar. S-a întâmplat pe drumul dintre Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. Mi-a explicat cum l-a tras pe cel accidentat la marginea şoselei şi a telefonat la postul de poliţie să vină agenţii să-l ia, pentru că fostul securist se afla în misiune şi nu putea pierde urma „obiectivului”. Pensionarul povestea atât de senin despre moartea unui om, încât m-a cutremurat. El dădea importanţă „obiectivului”, nu vieţii unui om.

 Stăteam la taifas la umbra unui copac care ne umbrea scăfârliile. Şi continua să-mi vorbească despre îngheţarea pensiilor speciale, despre cât de ticăloşi sunt politicienii că nu i-au mai pus nimic la pensia lui cu cinci cifre. În acel moment m-am gândit să-i spun fostului securist că mulţi vârstnici au o pensie atât de mică, încât au ajuns să nu-şi mai poată procura medicamentele şi nici să aibă după ce bea un pahar cu apă, dar nu i-am mai spus nimic. Ar fi fost de prisos, pentru că oricum nu ar fi înţeles, el considerând că îşi merită pensia şi că este un om căruia nu-i place să fie minţit de politicieni nici în glumă.

Probabil că un demon din sufletul lui negru nu-i dădea puterea să recunoască adevărul potrivnic, că a omorât un om cu maşina şi că regretul lui ar putea să-i şteargă măcar o lacrimă. Dar nu! El era liniştit; gusta din pacea sufletească de care se bucura acum la anii senectuţii. Iar vârsta încă îl mai îndeamnă la alte bucurii mărunte pe care se trudeşte să le aibă în fiecare zi, având suficienţi bani pentru asta. Omul e din tagma celor la care face referire Proust, care spune că un sărut de femeie poate să alunge tristeţea şi singurătatea aduse de conştiinţa morţii.

Aşezându-se mai bine pe bancă, pensionarul a scos din buzunar o decoraţie de tinichea şi a prins-o zâmbind de haină în dreptul inimii. Părea mulţumit de el, mângâindu-şi orgoliul lui de securist, de amant şi abia apoi de soţ, tată şi bunic. În cele din urmă, am pornit amândoi către localul de unde venea un miros de friptură. Parcă îl văd şi acum cum stătea în faţa mesei, cu ochii plini de pofte după mâncarea aleasă sau după tinerele care ne serveau cu zâmbetul pe buze. Zâmbet profesional, desigur, dar bietul bătrân se fudulea că fata îi zâmbea atât de şăgalnic, având probabil conştiinţa bacşisului de pe urmă. De după o perdea albastră, unde erau pregătite cafelele, veneau tot felul de icneli şi zâmbete înfundate. Şi, tot dispre perdea, venea un parfum ieftin ce se amesteca insolit cu mirosul de friptură de porc. Colegul meu de masă se burghezise de-a binelea. Părea că se îndoapă cu astfel de icneli şi zâmbete, despre care credea că îi sunt adresate lui. Omul a trecut la glume de prost gust, părând un fazan printre găini. Şi câte şi mai câte putea să spună, de se zguduiau şi pereţii de râs. Şi, după astfel de episoade frivole, el îi înjura de mama focului pe cei care au jefuit ţara, pe care el, cândva, o păzise.

Într-un târziu, fostul securist mi-a făcut o mărturisire: în tinereţe s-a preocupat cu scrisul. De altfel, de acolo, de la o gazetă de provincie, a fost recrutat de către Securitate.

Că şi acum scrie, dar că şi-a pierdut talentul din tinereţe, când făcea, probabil, scamatorii de cuvinte, adică atunci când se afla pe treapta cea mai de jos a scrisului. Pentru că – nu e aşa? – poţi să dansezi cu picioarele, spune Nietzsche, dar nu şi cu condeiul.

Mă uitam la acest om, eu fiind mult mai tânăr decât el, deci aparţinând unei alte generaţii, şi mă gândeam că generaţia mea a fost una dintre cele mai agresate din istorie. Am crescut şi am învăţat la lumina unei lămpi, iar acum avem posibilitatea să comunicăm la o distanţă fără limite. În răstimp de o singură generaţie am obţinut acces la informaţii despre noile evoluţii din toate ştiinţele. Odată cu foamea insaţiabilă pentru informaţii de care dau dovadă mass-media, nici cea mai măruntă frântură de ştire sau zvon nu scapă de atenţia ei. Vestea unei noi descoperiri medicale, de exemplu, ajunge în ziare de interes general înainte să apară în publicaţia de specialitate. În acelaşi timp, se impune întrebarea dacă şi viaţa noastră morală a ţinut pasul cu progresul acestei civilizaţi. Or, uitându-mă la noua mea cunoştinţă, la securistul îmburghezit de pensia lui cu cinci cifre, răspunsul nu poate fi decât negativ.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio