Excedat de articolele mele de la povarnă, un coleg mă apostrofează hâtru: de ce o tot lungesc cu țuica aia că se face otcă? Nu, îi răspund, am lungit-o în ziar, dar țuica am luat-o scurt de tot, aproape palincă. Dar nu ca aia din Ardeal, de-ți taie răsuflarea, e mai catifelată.

Și uite așa a trecut și Prohodul, și Învierea și, iată, chiar Săptămâna Luminată. Sărbătorile, dar și pandemia ne-au zburătăcit din redacție care încotro. Unii, la țară, cum am făcut-o și eu, alții la părinți, la rude, la prieteni, ba chiar și la munte, unde încă nu s-a topit zăpada. Ce ți-e și cu clima asta, cu încălzirea globală, menită să ne ”sparie”, vorba cronicarului! La mine în grădină au înflorit cireșii, prunii și perii. La părintele Lucian Grigore, după care alerg să-l invit la ”Subiect de presă”, a năpădit iarba peste tot, că-i în sudul județului. A urcat pe cositoare și parcă nu-i mai vine să se mai dea jos, îi e dor de copilărie.

Adevărul e că și mie mi-e dor de ea. Și de Paștele de altădată, când, în Săptămâna Mare, culegeam în fiecare zi câte un buchet de tămâioare și fuga cu ele la biserică, la denie. Obiceiul s-a păstrat. Dar, la Înviere, întorcându-mă de la biserică, nu mai aflu coji de ouă roșii pe poteca din grădini. Timpurile s-au modernizat, oamenii – majoritatea – vin acum la biserică îmbarcați în mașini. Care mașini le-au dat serios de furcă la parcare, ajungând să fie lăsate până la jumătatea satului. Dacă n-ar fi tradiția creștină cu luatul luminii de la preot, mulți probabil ar sta acasă și ar asculta slujba din grădină. Că nu știu cum a făcut părintele Cristi Bănică de a luat o stație, încât se aud cântările de parcă slujba ar fi peste drum de fiecare verneștean. Bună treabă, dar și mai bună a fost cu amenajarea unei centrale în lăcașul de cult, cu asfaltarea aleilor din cimitir și cu ocrotirea lui cu un gard protector. Mână de gospodar.

Mi-e dor de copilăria mea, dar și de locurile unde am fost profesor, la Șuici, așa că am dat o fugă și aici, la Schitul Văleni. A doua zi de Paști.

Pe vremea cealaltă, schimnicii fuseseră alungați de la mânăstire, unde era găzduită o școală profesională specială. Chiliile măicuțelor deveniseră dormitoare pentru pofesori. Într-una am sat și eu, până m-am mutat apoi la o cabană forestieră. Ce Crăciun am făcut aici, înotând prin zăpezile de altădată! Să aprindem focul sub brazi! Cu prietenii. Care prieteni nu prea mai sunt, s-au rărit. Dar ce mă plâng eu? Totul, pe lumea asta, are un sfârșit. Mai devreme sau mai târziu, depinde și cum ne-am rostuit viața, protejând-o sau abuzând-o. Aflu, cu surprindere, că-n chilia în care adăstasem eu altădată, astăzi Vlădica și-a amenajat un birou, unde vine și se apucă de scris. Da, peisajul la Vălenii de Șuici n-o fi ca al lui Iorga de la Vălenii de Munte, dar nici nu-i mai prejos.

Sărbătorile, da, sărbătorile au farmecul lor. Țin de credința noastră, de cultura noastră, de simțirea noastră. Dar le-a întinat virusul. Natural sau artificial. Cine știe? Nu știu nici cât efort au făcut autoritățile să evite demoralizarea populației, chiar panica. Dar parcă n-au reușit. Adevărul e că suntem la un punct critic și privim toți la vaccinare ca la o minune.

Măcar de Paștele ăsta, dacă n-a fost să fie de ălălalt. Aud însă că anul Covidului ține… trei ani, nu unul calendaristic, cum credeam noi.

Dar și asta poate că este o ”basnă”, că așa se întâmplă când n-avem certitudini. Băsnuim! Despre toți și despre toate. Cum face Simion Dascălul, când vorbește de originea noastră. Numai să nu băsnuiască despre cele religioase, că-i păcat. Mai bine sărbătorim. Chiar și Ziua Mondială a Libertății Presei din 3 mai. Prilej cu care unii colegi de la U.Z.P.R. îmi trimit mesaje cutremurătoare. Despre viața de azi, nu cea de Apoi. Oricum, dacă nu greșesc eu, dacă e real ceea ce am văzut la biserică, poporul ăsta se comportă totuși eroic. Față-n față cu pandemia, cu PNRR-ul. Să le credem, să nu le credem? Autoritățile, desigur. Oricum, sirena unei ambulanțe, undeva, sfâșie liniștea liniștea vremelnică a Sărbătorilor Pascale. Logica umană nu-i tot una cu logica divină. Nu-i pace-n cer și pe pâmânt, cum splendid zice Coșbuc în poezia ”La Paști”: ”La zâmbet, cerul azi ne cheamă./ Sunt Paștile, nu plânge mamă!”

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio