În cimitirul fără nume al satului natal, unde merg ori de câte ori am ocazia, se poate spune că am ajuns un fel de paznic fără leafă al celor care coboară pe veci în pământul străbun al acestui colţ de lume. M-am împrietenit cu câteva babe care îşi plâng morţii în fiecare zi, cu groparii, cu care am fost cândva colegi la şcoala primară din sat. O bătrână, fiind vecină cu cimitirul, îşi trăieşte zilele rămase în locul acela de veşnică pomenire. Ea îşi târăşte papucii şi cana cu fum de tămâie printre morminte. Are o mască de protecţie sanitară pe faţă care-i ascunde ridurile vârstei imaginate de mine. Este şi atentă să păstreze distanţa dintre noi, pentru că aşa i-a cerut preotul. Suntem precum mormintele, la distanţă bine calculată unul de celălalt. Privind-o pe bătrână, m-am gândit să mă las de dăscălie şi să devin îngrijitor de cimitir. Leafa nu-i mult mai mică decât a unui profesor de şcoală generală, iar bacşişurile, prescurile, prosoapele curg aici.

O dimineaţă senină de primăvară, plină de răcoare, mă găseşte tot la cimitirul străbun, cu o lumânare în mână, să le aduc lumină morţilor mei. Merg printre mormite şi, la un moment dat, văd pe o cruce, în fotografia de smalţ, pe fata cu care am copilărit cândva şi care s-a prăpădit de tânără. Sub pălăria de domnişoară i se lasă acum peste faţă un fel de rugină, semn al timpului trecut de la decesul ei. Ceva din negura atâtor zile posomorâte, cât or fi de la dispariţia ei, s-a animat parcă acolo, pe chipul de smalţ, ca o perdea ocrotitoare de veşnicia morţii, rugina timpului trecător. Un sentiment de deşertăciune mă încearcă, dar, deodată, sunt cuprins parcă de taina nemuririi şi un imbold de bucurie îmi pătrunde în întreaga fiinţă.

Mormântul pare uitat: doar o zambilă proaspătă se află la temelia crucii, iar pe candela stinsă demult s-a căţărat cu braţe de bocitoare o volbură cu florile veştejite rămase de peste iarnă. Pe crucea de marmură albă stă scris epitaful din care aflu că prietena copilăriei mele a ajuns profesoară. Mă uit la ea ca la o soră. Şi mă gândesc câtă povară a avut pe suflet această descăliţă, care cu un semn într-un catastif celest s-a stins ca flacăra din vârful lumânării mele. Soarta acestei nefericite se aseamănă cu aceea a Iuliei Haşdeu. Aici, lângă crucea de marmură, am zăbovit şi pe scrierea de zadarnică mângâiere din „Sic Cogito” (eu gândesc) a lui Haşdeu, fiind cuprins de şi mai multă tristeţe. Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost o înaltă minte de mistagog clădită pe unde de lumină care a mai luat din suferinţa părintească a pierderii copilei la numai optsprezece ani. Şi astfel, tatăl îndurerat a trecut prăpastia dintre viaţă şi nefiinţă prin tot felul de preocupări spiritiste.

La crucea vecină se roagă un om lipsit de vedere, purtat de mână de biata lui femeie. Orbul face o plecăciune în gol în faţa crucii, una din marmură neagră ca întunericul din ochii lui. Cimitirul acesta este un loc de tristeţe şi de amară durere. Aflat printre cruci, îmi deschid caietul de drum şi încep să scriu invocând câteva idei din „Cântecul clopotului” al lui Schiller, în care autorul îşi mărturiseşte credinţa în lumea de dincolo şi nu se lasă disperat de racla putreziciunii. Şi, precum confratele său întru ale scrisului Goethe, tânjea după lumină, şoptind pe patul de moarte că vrea lumină, mai multă lumină. Iar Socrate, aflat şi el în faţa morţii, le cerea celor de faţă să vorbească, pentru a-i putea vedea. Cimitirul ăsta de sat, pierdut printre muscele, este un loc prielnic pentru evadări în transcendent şi pentru legături tainice.

Apoi, tot locul acesta sacru este şi un ogor al morţii, unde lumea se târguieşte, se ceartă, se înşală, iar cei din morminte ascultă şi tac. Este un amestec de pioşenie şi smerenie cu îndrăzneala, nesimţirea şi tot ce are omul mai urât în sufletul lui. Însă, în zilele din urmă, oamenii aceştia, cu durere în suflet după cei dispăruţi, au aflat că morţii lor nu vor mai fi înhumaţi ca până acum, în saci de plastic şi ermetic legaţi, ci se va reveni la înmormântarea creştinească. Un oftat uşor îl ghicesc la aceşti oameni şi simt mirosul de pâine caldă şi de colivă din coşurile bătrânelor, ce se împrăştie printre crucile bogaţilor şi săracilor ca trupul nevăzut al Mântuitorului. În aceeaşi clipă începe toaca ce mă trezeşte din visările mele metafizice. Şi astfel îmi dau seama că fiecare dintre noi am adoptat o atitudine subiectivă în faţa acelei aşteptate linişti misterioase care ne cuprinde pentru totdeauna. Fiecare moare singur; fiind singur, omul este prima dată el însuşi. Clipa inaugurală a autenticităţii noastre coincide astfel cu sfârşitul propriului destin. Aflăm ceea ce suntem în momentul când nu mai putem fi. Ascultăm vocea din adâncurile fiinţei noastre când încetăm a o mai auzi.

Gândindu-mă la toate acestea, chiar în acel moment, trece pe lângă mine unul dintre gropari, care îşi suflă nasul mare cu zgomot, îşi şterge degetele de o cruce, scuipă în palme şi începe iar lucrul la un mormânt. În faţa acestui om simplu, adânca mea cugetare este o preocupare de înaltă tensiune şi neîmpăcare. Este un infernal dans de idei şi, în acelaşi timp, o fugă incoerentă de gândurile negre. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio