Ceea ce a pus în evidenţă pandemia de Covid-19, încă o dată dacă mai era nevoie, este faptul că omul, ca fiinţă socială, nu poate trăi în perioade mari fără legătură cu societatea, el negăsindu-şi nicăieri dreptul real la existenţa şi autonomia sa spirituală în afara acesteia. Şi mai e ceva: vaccinul anti-Covid scoate la lumină sentimentul de neîncredere al unui procent destul de mare dintr-un eşantion de populaţie rurală (25%). Este deci în firea omului ca stările de urgenţă şi de alertă sau şcoala online să nu se prelungească la infinit, iar guvernanţi să vină cu măsuri de relansare a activităţilor de bază din societate. Dar asta nu înseamnă că putem beneficia pe deplin de o astfel de reluare socială, având în vedere că noul coronavirus îşi vede în continuare de treabă.

Din realitatea de zi cu zi deduc însă că guvernanţii nu prea iau în serios propriile măsuri, dopând permanent societatea cu avertismente de tot soiul în legătură cu virusul. Este o rutină profesională specific românească. Ei au bătut şi bat în continuare toba responsabilităţii în lupta cu Covid-19, până când orice gură-casă se satură şi începe să-şi vadă de viaţa obişnuită. Mai ales că acest pierde-vară îi mai vede şi pe politicieni cum se comportă în pandemie, unii în restaurate, alţii la schi.

Prin urmare, bunele intenţii ale oamenilor de la începutul pandemiei s-au transformat treptat într-o orgie a celor mai rele şi stupide porniri. Nu există oraş, nu există grup care să nu fie molipsit de această groaznică isterie a urii. Preoţii predică în faţa altarelor despre coronavirus, politicienii fac numai gălăgie de ochii opiniei publice, lumea se confruntă cu tot felul de probleme, creşte numărul şomerilor, se adânceşte criza economică şi sporesc contaminările, mor bolnavii prin spitale, arşi sau de boli grave, morţii sunt duşi la groapă în saci şi fără rude lăngă ei. Acestea sunt realităţile zilei. Aceasta este situaţia socială şi politică a unui popor care nu ştie la ce să se aştepte de la ziua de mâine.

Drept care, a devenit aproape imposibil să porţi o discuţie raţională cu cineva. Orice discuţie se încheie cu fraze stupide despre teoria cospiraţiei. Nu-ţi rămâne decât un lucru: să te retragi în tine însuţi şi să taci. În ciuda acestui adevăr sociologic, suntem însă condamnaţi să nu ne putem încrede în ceilalţi decât cu preţul orbirii noastre. Şi astfel, faptul sufletesc de încredere rămâne o simplă utopie. O lecţie pe care am învăţat-o greu, după nu ştiu câte dezamăgiri. În prezent, nimeni nu mai crede pe nimeni.

 În anii de după evenimentele din decembrie 1989 am fost plini de încredere, ca generaţie. Simţeam că începea o nouă lume, priveam cu încredere în viitor. Însă, prin încredere în sine, noua generaţie îşi cucerea şi libertatea în privinţa moravurilor. Stilul american invadase modul nostru de a fi. Unii tineri, majoritatea aş putea spune, scăpaseră de sub controlul părinţilor, câştigându-şi existenţa prin ţări străine. Anomia socială creştea de la zi la zi din cauza acestei noi şi viciate libertăţi. În acei ani se câştigase mai multă libertate decât, înainte, în cinzeci de ani. Căci un alt ritm însufleţea lumea. Un an echivala cu un secol în privinţa transformărilor în modul nostru de viaţă. Invenţiile se succedau în mare viteză şi fiecare dintre ele devenea un bun comun. Aşa a apărut internetul, facebook-ul, e-mailul etc. Sentimentul de încredere în viaţă vuia peste tot, dar acesta antrena şi unele probleme.

Politicienii duceau o viaţă de huzur şi voiau mai mult. Fiecare voia mai mult şi fiecare voia de la celălalt. Oamenii care nu se cunoşteau intrau în vorbă pe stradă, cei care ani buni se evitaseră dădeau mâna unul cu celălalt. Fiecare dintre noi simţeam că eul nostru creşte în importanţă; nu mai eram izolaţi ca înainte, făceam parte din popor.

Astfel am descoperit forţa necunoscută care ne-a scos din proza vieţii de până atunci. Dar mai târziu, după vreo trei decenii, a apărut o forţă mai adâncă şi chiar mai periculoasă decât o ideologie politică. Atât de violent, atât de intempestiv s-a abătut asupra noastră, încât, după ce a ieşit la suprafaţă, a scos din adâncurile societăţii obscurele noastre porniri şi instincte. Când pe ecranul televizorului a apărut faţa Dianei Şoşoacă, am avut impresia că se filmează într-o piaţă agroalimentară. Şi, din păcate, aproape zilnic constatăm că femeia asta este multiplicată în societatea românească, de nu mai ştim de cine să ne ferim: de virus sau de astfel de exemplare jurasice. Am ajuns cu toţii să trăim într-o societate bolnavă psihic, înainte de a fi infectaţi cu noul coronavirus.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio