Niciodată școala n-a fost obiectul atâtor polemici cum este acum. Este adevărat și faptul că niciodată un factor extradidactic n-a influențat școala atât de decisiv, de profund cum o face acum Covid-19. Ministerul de resort și Ministerul Sănătății, dar și organele locale se străduiesc să îi păstreze școlii albia funcțională, dar scenariile dovedesc fluiditatea situațiilor medicale. În Argeș, măsurătorile arătau că – mă refer la săptămâna trecută – sunt deja înregistrate 104 cazuri de îmbolnăviri în acest mediu. Dilema: merg sau nu elevii la școală, sau merg, oricum ar fi situația, doar elevii din clasele terminale? Când scriam aceste rânduri Prefectura Argeș și Inspectoratul Școlar Județean nu luaseră vreo măsură nouă.
Școala online este o situație de criză; este în România o premieră nedorită. Academicianul Ioan Aurel Pop – care are de obicei intervenții binevenite cu privire la diferite stări sociale, punând forul academic într-o situație activă, de apreciat – vorbește despre ea ca despre „școală în afara școlii”. Este lesne de înțeles că nu are în vedere doar partea organizatorică, administrativă, ci, intrinsec, fondul problemei. Adică o școală sui generis, adaptată, mai mult sau mai puțin, la criză, dar pierzând categoric din eficiență, îndepărtându-se de la principiile clasice ale raportului profesor-elev.
Pierde conținutul procesului instructiv! Într-o intervenție recentă, World Vision România subliniază un fapt îngrijorător, care pune populația școlară (o parte a ei) într-o situație de pierdere a șanselor de egalitate în fața școlii: un milion de elevi din mediul rural care nu au acces, din diferite motive (inclusiv lipsa cadrelor didactice calificate pentru noua tehnologie), la internet, au pierdut 24 de săptămâni. Gândul te duce imediat în preajma abandonului școlar și readuce în discuție sintagma „analfabeți funcțional”… Ioan Aurel Pop pune degetul pe rană asemănând școala online cu o „mâncare surogat” sau cu o instituție care aduce a „semăna vânt”. Îngrijorarea academicianului, o prezență responsabilă în inima țării, merge și mai departe și atinge un subiect sensibil. Domnia sa este de acord cu menirea școlii de a înarma elevul cu cunoștințe „absolut necesare” pentru viaţa practică, dar nu până într-acolo încât, de pildă, școala generală să poată specializa în diferite meserii. S-ar pierde în această simplificare a rolului școlii caracterul umanist, complex, de formare a personalității nu numai a elevului de azi, ci și a omului de mâine. În acest context deplânge tendinţa de „respingere a capodoperelor și personalităților”, apanaj al mișcărilor anarhiste și neomarxiste, ceea ce poate să conducă la „ștergerea memoriei colective și a identității naționale”. De aici și până la evaluarea totală a impactului Covidului asupra școlii nu este decât un pas, cu o consecință dezastruoasă, semnalată cu îngrijorare pe plan internațional: suntem în fața unei „generații pierdute”…
