În zilele acestea mi-am dat seama că am obiceiul de a înregistra fapte diverse şi gesturi cât mai simple, aşa cum strânge cineva bunuri pentru traiul său de zi cu zi. Fac exact ca o bătrână, cândva, în copilăria mea. Femeia strângea tot ce întâlnea în cale: o bucată de pânză, o lingură veche, o sârmă, un lemn etc. Mie aceste fapte şi gesturi mărunte îmi ordonează viaţa: o vorbă neînţeleasă, un salut nefiresc, o înjurătură, un telefon, un mesaj electronic, un email etc. Tot ce mi se întâmplă trece direct în suflet, cu o aderenţă nefirească. Aprecierile şi concepţiile despre lume mi se schimbă permanent. Nu mai leg momentele între ele. Experienţa individuală nu o mai raportez la experienţa de viaţă. Interpretările realităţii le fac spontan, fără nicio contribuţie a gândirii. E ca şi cum aş sta într-o bărcuţă cu pânze, în mijlocul lacului de la Budeasa, fără să am nici cea mai vagă idee cum se manevrează o astfel de ambarcaţiune. Iar vântul nu bate într-o direcţie bună. Plutesc într-un cerc de ape, fără să ajung nicăieri. Mă las în voia întâmplării.
Mi se pare, aşadar, că viaţa mi se îngustează, că există mai puţine posibilităţi de mulţumire, cu trecerea anilor. Nu mă mai călăuzeşte nimeni şi nimic. Toate acestea mi se întâmplă fiindcă lumea nu mai are o filosofie de viaţă. Un crez. O credinţă. Drept care, în absenţa unei astfel de filosofii, izvoarele convingerilor omului nu sunt deloc evidente. Nu le surprinzi pe faţa lui. De fapt, este vorba de izvoare care îşi au punctele de plecare în complicatele laboratoare sufleteşti. Dacă am descompune mecanismul nostru psihologic, am vedea cât de mult ne aflăm sub influenţa realităţii imediate. Nu poţi însă să trăieşti toată viaţa fără o filosofie sau credinţă. Numai cu un crez în viaţă poţi să ţii cont de structura bărcii în sine, de felul în care este făcută şi răspunde când o împinge apa sau vântul. Înveţi despre curenţii de aer care sunt invizibili şi mai puţin previzibili. Şi, în felul acesta, poţi găsi propria direcţie. Poţi înfrunta tot felul de pericole. Fără să te mai simţi neajutorat ca înainte.
Pentru a ajunge la o astfel de filosofie, nu avem decât să acceptăm ceea ce se întâmplă cu noi, să ne supunem destinului, să acceptăm realitatea, ba chiar să o şi justificăm. Numai în felul acesta rămânem voioşi şi calmi în împrejurări în care alţi oameni ajung la disperare şi îşi pierd capul. Mai ales că oamenii sunt prea puţin în stare să reacţioneze la ororile petrecute în jurul lor, dar există totuşi clipe în care sălbăticia unor semeni ne apare brusc în faţa ochilor, cum este crima de la Oneşti, şi ne dăm seama cât de mult contează în viaţă să fii om. Pericolul cel mai mare este însă atunci când pragul conştiinţei este coborât. E ca şi cum am trăi o pandemie, însă nu una exterioară, cum este cea de coronavirus, ci una interioară, a nevrozelor şi anxietăţii colective. Ceea ce ne duce cu gândul la povestea duhului din sticlă, care iese afară dacă scoţi dopul şi îndeplineşte toate dorinţele secrete, cum proceda Aladdin, dar fără putinţa de a-l reintroduce în sticlă. Situaţia aceasta ar putea fi comparată cu durerea nevroticului care reacţionează la fiecare impuls, până ce, într-un final, consecinţele faptelor sale încep să i se spargă în cap şi el nu mai poate face faţă situaţiei, precum Aladdin, care recurge la vrajă pentru a-l băga pe duh înapoi în sticlă.
Şi astfel, versurile lui Macedonski sunt relevante în acest sens: „Rămân cu trista mea nevroză. Cu dorul meu nespus de ducă…”.
Prin urmare, a trăi împăcat cu viaţa nu înseamnă a te ghida după înalte filosofii, după cine ştie ce teoreme despre vreo ştiinţă sau alta, ci presupune înţelegerea clipei mărunte a cotidianului. Fără o astfel de înţelegere suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă, o prietenie, o iubire. Iar psihicul nostru are de suferit. Sigur, psihicul are propria capacitate de autoreglare independentă de voinţa noastră, în care conştiinţa şi inconştientul sunt legate, de o manieră compensatorie. Însă în momentul în care această autoreglare nu se realizează, atunci se naşte un fel de decompensare psihică, însemnând apariţia unor simptome dintre cele mai dureroase pentru noi: atacul de panică, nevroza, anxietatea, depresia şi alte multe asemenea fobii. Apoi apar somatizările. Această descriere nu este una gratuită, ci este justificată de faptul că prea mulţi oameni trec astăzi prin tot felul de stări fizice şi afecţiuni psihice. Până şi copiii au nervi la stomac, depresii şi multe alte afecţiuni. Noi nu ne trăim numai propria viaţă, ci şi vremurile actuale.
16 Comentarii
anonim
Bătrâna aduna tot ce întâlnea în cale, la fel cum tinerii adună cioburi pentru a face un întreg!
Gogol
Multi nu avem nici barca
Remus c
,Psihicul are propria capacitate de autoreglare,, Asa este !!! Dar oare exista cineva a carui capacitate de autoreglare functioneaza intodeauna ?!? Suntem oameni , avem trăiri, avem nevoie , avem uneori un milion de lucruri de care nu suntem mulțumiți si am vrea sa le schimbam . Si cat de frumos ar fi ca si noi oamenii sa avem un buton de ” restant ” …sa l apăsam o singura data si sa devenim ca la inceput . Un articol minunat , de citit si recitit , asa cum de mult vreme ne ati obișnuit, stimate domn ziarist !
marin
Cine nu are un crez un viață merge în derivă, ca barcuța de la Budeasa! Și nu e o realitate filozofică, ci o realitate de viață!
anonim
Sunt din ce în ce mai mulți tineri la psihiatrie! Cred că de la apele tulburi …
marin
Pericolul cel mai mare este însă atunci când pragul conştiinţei este coborât. Acum, mai mult ca oricând nu mai există conștiință, decât în foarte mică măsură!
Lia
Dacă apele sunt tulburi, sunt adânci, sunt primejdioase …și nava merge în derivă, nu se mai poate naviga…
Anonim
Somatizari: dureri de spate, de picioare, de maini, palpitatii ale inimii
Anonim
Unii strang prin curtea casei o multime de pisici si caini
Marina
,,Numai cu un crez în viaţă poţi să ţii cont de structura bărcii în sine. Poţi înfrunta tot felul de pericole. Fără să te mai simţi neajutorat ca înainte.” Așa zic si eu!
Sorin
Așa e, prea puțini oameni mai reacționează la ororile din jur! Lumea e grăbită spre nicăieri!
IOANA
CORECT!! Mi se pare, aşadar, că viaţa mi se îngustează, că există mai puţine posibilităţi de mulţumire, cu trecerea anilor.
Miruna
Mulți oameni au ajuns în stare depresivă, atac de panică sau nevroză în timpul pandemiei! în special tineri! și se prelungește mai departe starea de alertă!
Anonim
Conditii excelente pentru o sinucidere egoista!
Elena
Psihicul are de suferit în condițiile izolării! omul este o ființă socială, nu poate să trăiască prin distanțare socială!
Florina
Eu cred că experiența individuală este foarte strâns legată de experiența de viață!