Soarele învăluie în lumina lui crucea albă de marmură. Dintr-o fotografie zâmbeşte Mihai. Ce s-ar mai fi bucurat de primăvară! Dumnezeu i-a cerut însă sufletul mai devreme, cum se întâmplă cu cei buni. Iar Mihai Petre Săbăilă, piteşteanul care a dus până în îndepărtata Spanie numele plaiurilor pe care s-a născut, făcea parte dintre ei. Făcea totul cu inima lui largă, ajuta români stabiliţi peste hotare, organiza acţiuni filantropice şi evenimente culturale. Mereu cu gândul acasă, unde, după atâţia ani de pribegie, îşi propusese să se întoarcă anul acesta pentru a-şi întemeia o familie.
Tânjea după una, pentru că iubiţii săi părinţi au plecat în lumea umbrelor. În urmă cu câteva luni, Mihai Săbăilă publica o carte autobiografică intitulată simplu dar sugestiv: „O viaţă ca o poveste”. Îndată ce deschide volumul, oricine vede o fotografie veche. Mihai copil fiind, între mama sa şi tatăl său. O poză-omagiu pentru cei de care-i era atât de dor. Cine ar fi crezut că după puţin timp, îi va regăsi? În mod inexplicabil, inima i s-a oprit într-o fatidică seară de la jumătatea lunii februarie. Vestea a înfiorat întreaga comunitate românească din Spania. În ziua de 2 martie, Mihai ar fi împlinit 44 de ani. Olga Panaete, o apropiată a familiei Săbăilă, pe care tânărul o vizita de fiecare dată când se întorcea la Piteşti, a aşezat la crucea sa un buchet imens de trandafiri care s-au adaugat altor flori aduse de prietenii îndoliaţi.
Nici acum, la atâtea zile scurse de la înmormântare, nu le vine a crede că pământul a înghiţit frumuseţe de băiat care avea încă atâtea de făcut pe această lume. Îşi dorea mai ales să se căsătorească. Aşa îi mărturisea doamnei Jeni, pe care o considera o a doua mămă. „Anul acesta mă întorc…mă aşez la casa mea!” Şi-a ţinut promisiunea. S-a întors. Pentru a nu mai pleca niciodată.
