M-am întâlnit recent cu o colegă de serviciu, după mai multe zile. Pandemia de conoravirus a făcut să ne exercităm profesia de acasă. Cu ocazia revederii am simţit angoasa colegei şi, probabil, ea a simţit-o pe a mea. O văd pe femeie oarecum resemnată. Îi mărturisisc faptul că, din cauza noului virus, mi-am pierdut încrederea în natură. Că mi-am dat seama de imoralitatea naturii. Colega se uită la mine şi, după câteva clipe de reflecţie, îmi spune, cu o vorbă hotărâtă, că ea şi-a pierdut încrederea în sistemul medical. Şi începe să-mi vorbească despre pacienţii arşi de la spitalul din Piatra Neamţ, despre cei de la Spitalul „Matei Balş”, despre bebeluşii arşi la Spitalul Grozăveşti, despre procentul mult prea mare de morţi de la secţiile ATI din cauza virusului etc. Rămân stupefiat de vorbele ei. Spusele colegei mele sunt ca o revelaţie de tip existenţial, coborându-mă cu picioarele pe pământ. Cât adevăr a rostit ea în câteva fraze! Iar eu băteam câmpii despre scopul moral al naturii sau despre oul clocit de noapte. În faţa unui om carbonizat, nu mai ai cum să gândeşti abstract.

Acum vin cu o precizare: când scriu despre sistemul medical nu înseamnă că nu mă refer şi la oameni, ci poate în primul rând la ei. Se află în acest sistem şi oameni care nu sunt interesaţi de nimic altceva decât de bani. Am avut un prieten a cărui familie a fost pur şi simplu prăduită de bani de către medici, înainte ca el să moară. Aşa s-a întâmplat şi cu un vecin, a cărui soţie a rămas pe drumuri. Un bărbat se prezintă cu un picior rănit, iar medicul îi face radiografie la piciorul sănătos. Se anunţă la un spital că a murit o femeie, dar, de fapt, murise un bărbat. Şi exemple de acest gen ar putea continua.

Nu scriu aceste rânduri din simpla preocupare de a fi revoltat. Şi nu mă lamentez. Dar totuşi, de astă dată chiar nu mai merge. E revoltător! De mai multe ori am scris, am discutat, am ajuns la anumite concluzii, dar acum nu mai e cazul. Tragedia morţilor de la Spitalul „Matei Balş” ne mutilează sufletul. Drept care, ar trebui să ieşim cu toţii în stradă şi să ne strigăm durerea. Să strigăm, dar este cineva care să ne audă (demonstraţiile stradale din ultimul timp demonstrează că nu). Aşadar, este cineva din lumea aceasta care mai are suflet? Cine mai crede astăzi în suflet? Cine e naivul care mai crede în el? Aceste întrebări mi-au fost puse de un doctor bucureştean atunci când eu însumi era să-mi dau sufletul. Iar el trebuie să fie competent, căci a deschis şi a disecat o mulţime de cadavre. Ei bine, la nicio autopsie el nu a dat cu scalpelul său peste vreun suflet. Evident, pentru el lumea e o maşină, iar pacienţii lui… alta.

În faţa unor tragedii de felul celor de mai sus, aş vrea să am mai mult curaj şi să spun lucrurile pe nume, aş vrea să pot răspândi în jur mai multă resposabilitate. Lumea este înspăimântată de ce se întâmplă în spitalele noastre, care au ajuns spitalele morţii. Am avut uneori în sistemul medical evenimente catastrofice. Dar aşa cum ne-am comportat după tragedia de la spitalul din Piatra Neamţ, aşa ne vom afla şi după tragedia de la „Matei Balş”, adică vom uita în două sau trei zile.

Vom fi ocupaţi cu alte probleme, pentru că – nu e aşa? – viaţa merge înainte. Ne lăudăm însă că am introdus un sistem de garantare pentru toţi cetăţenii printr-un pachet de servicii medicale elementare. Dar încă se moare în spitale şi din cu totul alte cauze decât cele pentru care te internezi. Eu ştiu că atunci când renovăm o clădire, de obicei este necesar să trecem printr-o fază de „demolare”, înainte să se poată vedea vreun progres.

Or, în sistemul nostru de sănătate lucrurile merg din ce în ce mai rău. Este simplu să te referi tot timpul la ţeluri realizabile pe termen lung, lăsând nevoile urgente să strige fără să fie luate în seamă. Fără doar şi poate, societatea noastră are nevoie de oameni care să stingă focul, dar are nevoie şi de oameni care să cerceteze atent întregul eşafod social şi să vadă unde există focare de incediu. Cine sunt oamenii care pot da o mână de ajutor? Nu pot fi alţii decât specialiştii. Mă refer la adevăraţii specialişti, nu la cei numiţi în funcţii manageriale pe criterii politice.

M-am despărţit de colega mea copleşit, aproape uzat. Aveam impresia că nu voi mai putea reintra în viaţă. Revolta morală din sufletul meu nu-mi dădea pace. Îmi imaginam un om fixat într-un pat de spital, ars de viu. Dar, probabil, voi uita repede despre ce s-a întâmplat la spitalul bucureştean. Şi mă voi plimba prin oraş, voi merge la ţară, mă voi întâlni cu prietenii etc. Voi mai avea însă vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am pofte, indispoziţii, capricii? Oamenii aceia din spital nu au murit în vreun film artistic, nu au jucat un rol tragic, ci şi-au jucat propriul rol de viaţă. Moartea lor nu a fost abstractă, ci una precisă, adusă de foc, nu de boala de care sufereau. Şi, de parcă nu ar fi de ajuns nenorocirile pe care le suportăm zilnic din cauza noului virus, acum trebuie să facem faţă şi unor astfel de tragedii. Repet: să fii bolnav şi să mergi la spital cu speranţa unei însănătoşiri şi să fii ars de viu mi se pare o tragedie antică.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio