Fotbalul şi ecuaţiile, pasiunile vieţii sale
„Este un băiat serios, liniştit, cu caracter, dar şi foarte tăcut. Nu-i prea auzim glasul…” Aşa îl descriu câţiva dintre colegi pe Laurenţiu Marinescu. Am dorit să aflăm povestea mijlocaşului în vârstă de 37 de ani pe care CS Mioveni l-a transferat la începutul sezonului şi în care îşi pune mari speranţe în îndeplinirea obiectivului – accederea în play-off.
Fotbalistul pregătit de Alexandru Pelici are o poveste interesantă. Pasionat de matematică în şcoală, acesta a ajuns fotbalist, însă nu regretă alegerea făcută.
Are o familie frumoasă, o soţie iubitoare, doi copii adorabili, Sara Nicole, 9 ani, şi Damian Nicolas, 6 ani şi jumătate, şi o concepţie sănătoasă despre viaţă. Este un om împlinit…
Mai multe detalii interesante despre omul şi fotbalistul Laurenţiu Marinescu veţi afla din interviul pe care ni l-a acordat cu amabilitate.
A debutat la 18 ani
* La ce vârstă a început aventura fotbalistică?
*** Am început să joc fotbal la 8 ani. Tata era suporter al echipei Petrolul Ploieşti şi s-a gândit că nu ar fi rău dacă m-ar duce la fotbal. Aşa a început totul. Primul antrenor s-a numit Cami Oprişan. Mie îmi plăcea foarte mult să alerg şi să mă joc cu mingea. La început totul a fost relaxare şi plăcere, însă visam să joc într-o zi la echipa de seniori a Petrolului. Aşa că am început să muncesc din ce în ce mai mult şi rezultatele nu au întârziat să apară. Mă uitam cu admiraţie, la vremea aceea, la jucătorii ploieşteni: Octavian Grigore, Răchită, Grama, Baştină, Todoran, Crăciun, emblematicii fraţi Dridea etc. Cu unii dintre ei am şi jucat. Totuşi, n-am fost pus niciodată de părinţi să aleg între fotbal şi şcoală. M-au susţinut să continui cu fotbalul şi n-au greşit. Tata şi mama au avut un rol important pentru ceea ce sunt astăzi.
* Povesteşte-mi parcursul pe care l-ai avut până la seniorii Petrolului.
*** Au fost zece ani de muncă şi sacrificii, dar a meritat. De la juniori am făcut pasul către echipa de tineret-speranţe, aşa era la vremea aceea. Acolo erau trimişi şi jucători de la formaţia de seniori, aşa că nu mi-a fost foarte greu să mă integrez. Când aveam 18 ani am fost luat în pregătire de echipa mare, care evolua în eşalonul secund. Am debutat într-un meci de referinţă, într-un derbi al promovării, Petrolul – FC Oneşti, în sezonul 2002-2003. Am reuşit să promovez cu Petrolul pe prima scenă a fotbalului românesc. Au fost momente frumoase.
Satisfacţiile nu au lipsit
* Dar nu a fost totul roz. Viaţa de fotbalist are urcuşuri şi coborâşuri…
*** Aşa este, însă trebuie să fim puternici şi să depăşim momentele critice. Fac parte din viaţa noastră, important este să învăţăm din greşeli. Am trăit şi foarte multe satisfacţii pe plan profesional, am câştigat trofee, dar am muncit foarte mult. Revenind la parcursul fotbalistic, am stat şapte ani la Petrolul, după ce am debutat în prima ligă. Un alt moment fericit a fost debutul în Liga 1; pentru orice fotbalist este un moment de referinţă. Am debutat la 18 ani, într-un meci cu Ceahlăul Piatra Neamţ, dar scorul este de tristă amintire. Am pierdut cu 4-1, iar eu am intrat pe teren la scorul de 3-0. Din acel moment am rămas şapte ani la Petrolul, până în anul 2009, apoi am evoluat câte un sezon la Unirea Urziceni, Steaua şi Universitatea Cluj; precizez că am câştigat cu Steaua un trofeu, Cupa României. Am revenit la clubul unde m-am consacrat, Petrolul Ploieşti, în 20012 şi am rămas până în anul 2016. Am reuşit să câştig Cupa României cu Petrolul, am învins-o pe CFR Cluj. Eu am evoluat până în semifinale, am fost căpitan, dar nu am mai prins finala, deoarece m-am accidentat şi am devenit indisponibil. Am suferit enorm. După cei patri ani frumoşi petrecuţi din nou în tricoul echipei din Ploieşti, au urmat alţi doi ani cu trofee, 2016-2018, dar în echipamentul celor de la FC Voluntari. Am câştigat Cupa şi Supercupa României, apoi am ajuns pentru o lună la Dunărea Călăraşi, după care m-am întors la echipa mea de suflet, Petrolul; iar anul trecut am semnat cu CS Mioveni. Acesta este, în linii mari, parcursul meu fotbalistic. Am şi un mare regret, acela că am fost mai mult accidentat şi nu am putut s-o ajut pe CS Mivoeni cât îmi doream. Sper s-o fac în partea a doua a sezonului.
10 la matematică, 2 la muzică…
* Îţi aduci aminte cu plăcere de anii de şcoală? Ce discipline preferate aveai?
*** Îmi plăcea mult matematica, algebra, rezolvam ecuaţii, eram bun, am fost şi la Olimpiada pe judeţ. Copilăria mi-am împărţit-o între şcoală şi antrenamente. Matematica era materia mea favorită, m-au atras ştiinţele exacte. Apropo de anii de şcoală, am avut eu nota 10 la matematică, dar am primit şi un 2 la muzică. Urma să cânt în cor, eram vocea a treia, mai groasă…. I-am explicat doamnei profesoare că trebuie să merg la antrenament, dar a fost de neînduplecat. L-a chemat pe tata la şcoală, a ieşit scandal. După terminarea liceului am urmat cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, însă nu mă văd la catedră după ce-mi voi încheia cariera de fotbalist.
* Când ţi-ai cunoscut soţia?
*** Pe Georgiana, soţia mea, am întâlnit-o cu o săptămână înainte de a împlini 18 ani. Ne-a făcut cunoştinţă una dintre cumnatele mele. O cunoştea deja pe soţia mea. Mi-a spus: „Laurenţiu, este momentul să cunoşti o fată drăguţă; găsim imediat o vecină de la bloc!”. Aşa a început frumoasa noastră poveste de dragoste. Avem două comori, o fată şi un băiat. Amândoi sunt la şcoală, fetiţa este în clasa a II-a, iar cel mic în clasa 0. Speră din tot sufletul să meargă fizic la şcoală, nu le place deloc şcoala on-line.
* Ţi-ai dori ca Damian, fiul tău, să-ţi calce pe urme?
*** Depinde numai de el. Eu nu-l voi obliga niciodată, îl voi sprijini şi-l voi ajuta să-şi îndeplinească visul. Acesta este rolul unui părinte. Nici tatăl meu nu mi-a impus ce meserie să aleg. L-am înscris pe cel mic deja la fotbal, îi place, dar l-am dus mai mult pentru relaxare şi să-şi consume energia. Nu vorbim de acum despre performanţă. Vedem ce se întâmplă pe parcurs, poate descoperă că are altă vocaţie, cine ştie.
