Anul acesta n-am mai acordat, conform tradiţiei, Premii de Excelenţă. Poate că unii cititori ne vor judeca, dar ni s-a părut cel puţin nepotrivit să mai organizăm o astfel de ceremonie, din moment ce trebuie respectate condiţii sanitare stricte, de pandemie, cu număr limitat de persoane, cu distanţare, cu mască etc. Cum, de altfel, credem că nu era onorant pentru laureaţi să primească distincţiile on-line.
Şi, totuşi, mulţi ar fi meritat – cel puţin în opinia mea – Premii de Excelenţă din partea ziarului nostru. Mă întorc puţin în timp. Trecuse Mărţişorul. Se vorbea despre Covid, apăruse în ţară primul contaminat cu noul virus, dar şefa DSP Argeş spunea că la noi, în judeţ, nu e cazul să ne alarmăm, fiindcă au fost luate toate măsurile cuvenite. Nu ştiam mai nimic despre o astfel de boală, unii o tratau cu emfază, dar în Europa, mai ales în Italia şi în Spania, virusul făcea ravagii. Prin urmare – vă amintiţi – n-a trecut mult timp şi am fost închişi în case. Îmi răsună şi acum în urechi sirenele ambulanţelor, urletele lor pe străzile pustii.
În toată această tensiune, mie, unuia, ceva mi-a făcut bine. O văd şi acum. O tânără, cu masca pe faţă, cânta dumnezeieşte la vioară. Le cânta sub ferestre bolnavilor, medicilor, asistentelor de la Spitalul Fundeni melodia „Que sera sera”. „Ce va fi va fi” le transmitea ea oamenilor, încercând astfel, în felul ei, prin muzică, să îi aline. Să îi îmbărbăteze. Să le îmblânzească suferinţa. Sau moartea. Am scris atunci „O fată, o vioară, o minune”, spunând că în faţa unui astfel de gest mă înclin. Zilele următoare, am găsit-o. Am vorbit la telefon cu ea, cu Alexandra V., o artistă şi o femeie deosebită, care mi-a spus că aşa îşi împlineşte ea menirea. I-am mulţumit. A promis că ne va vizita la Piteşti. Ei i-aş fi dat anul ăsta un premiu de excelenţă.
Au urmat zilele, lunile pe care le ştiţi. A fost şi este o luptă surdă, inegală, cu această boală perfidă, care a secerat multe vieţi. Iar în linia întâi au stat şi încă rezistă medicii, asistenţii, ambulanţierii. Unii au fost răpuşi, altora le-au murit părinţii, oamenii dragi din familie. Toţi aceştia merită, în opinia noastră, premii de excelenţă. Fiindcă, aşa cum spunea Octavian Paler, „am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe”.
„Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă, nu aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care-i iubesc că îi iubesc” – repet ce scria Gabriel Garcia Marquez într-o scrisoare de rămas bun adresată nouă, oamenilor, înainte de a muri. Ţineţi minte: nicio zi!
2020 ne-a arătat că suntem mai puternici decât credeam! Haideţi să luptăm în continuare pentru visurile şi iubirile noastre! La mulţi ani!
2 Comentarii
Delia Dumitricā
Asa este… Excelenta stā, de cele mai multe ori, departe de camerele de luat vederi, de comentatori, de fotografi si, mai ales , de politicā. Existā semeni ai nostri care, prin ceea ce fac, neconditionat, spre a mângâia sufletele unora aflati la necaz, fac sā triumfe demnitatea, altruismul, credinta si speranta în detrimentul ticālosiei, al egoismului, al negārii divinitātii si al disperārii. Acestia meritā neuitarea noastrā! Acestia meritā aplauzele reunite ale unei întregi comunitāti. Sunt convinsā cā ei stiu cā oamenii le-au fācut loc în sufletele lor, într-o liniste demna de tot respectul, fārā focuri de artificii si fara nominalizari pe vreo scenā elegantā. Si uite cā exista jurnalisti -da, sunt! – care vād într-un aparent anonimat un tezaur moral. La multi ani tuturor oamenilor buni!
Anonim
Dracu m-a pus, am deschis site Argesul ! Terorism psihologic !