Ce ți-e și cu majoritatea românilor, mai ales a celor din rural, care au ajuns să trăiască 75-80 de ani. Din iarna lui ’89 când le-au murit mămuca și tăticu’, nu și-au mai revenit. Probabil cu câteva clipe înainte de a se dumiri că soldații ăia care-i puseseră la zid țin în mâinile lor puști adevărate cu gloanțe pe țeavă, „Odiosul” și „Sinistra” și-au zis în gând: „Măă copii, măă românilor, veșnic nemulțumiți, să dea tovarășul ăla cu barbă care este în cer să nu ne uitați nici când o să intrați în Europa. Fără noi o să ajungeți în Africa!”
În bună măsură vorbele unor semidocți care se credeau genii s-au cam adeverit. În multe privințe ne comportăm și trăim precum africanii care n-au părăsit continentul negru. De ani buni îi aud pe mulți la cabinet spunând același lucru: „Regretăm salariile mici, dar sigure, prețul pâinii, al benzinei și al parizerului, faptul că nimeni nu le mai dă copiilor noștri apartamente la bloc, concedii ieftine la mare și Dacii în rate”.
Dacă le vorbești românilor despre economia de piață, concurență, inițiativă și competență, e ca și cum i-ai înjura de mamă. Ei îi urăsc și i-ar strânge de gât pe cei care au reușit, ar vrea să treacă timpul oricum, iar salariile să meargă, să aibă cineva grijă să le spună tot ce trebuie să facă de când se scoală și până se culcă spre ziuă, să se scurteze săptămâna de lucru la patru zile și să li se plătească 14 salarii pe an. Ce dacă, fiind așa de multe sărbători, se lucrează cam 10 luni pe an? Bătrânii nu mai au soluția plecării din țară, nici la muncă, nici la furat. Iar cei care toacă toată ziua frunze la câini, deși sunt sănătoși tun, nu s-ar angaja în ruptul capului. Recent, unul mi-a spus: „Trece și pandemia, că nu e ciumă! Plec afară și trăiesc ca un baron, cum sunt mulți în politică. Să rămână ei și după 20 de ani să stingă lumina!”
