Așa s-ar putea intitula dialogul pe care reputata actriță Maia Morgenstern l-a avut online, vineri, 20 noiembrie, la Târgul de Carte Gaudeamus, o dată cu lansarea cărții „Nu sunt eu”.
Actrița de talie națională – cunoscută pentru rolurile din teatru și film (Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Orient Expres ș.a.) – și internațională (a interpretat rolul Mariei, mama lui Iisus, în filmul regizat de Mel Gibson, „Patimile lui Hristos”), și-a deschis sufletul, timp de o oră, cu freelancer Nadine Vlădescu. Timp prea puțin pentru a afla cât mai multe despre omul Maia Morgenstern, dar suficient pentru a te îndemna să citești cartea.
Amintiri legate de părinți, amândoi matematicieni. Tatăl, dat afară (așa erau timpurile!) de la catedra de matematici de la Universitate, unde era asistent universitar, mama, matematician, informatician la Institutul Central de Informatică.
Legat de alegerea profesiei, tatăl, sfătuitor și îndrumător, a contribuit la opțiunea sa. În clasa a XII-a, atunci când fiecare își alegea un drum în viață, Maia Morgenstern nu putea opta pentru filosofie, drept sau istorie, pentru că avea rude în străinătate: „nu aveam dosar. Aveam rude în străinătate. Nu te puteai înscrie să dai examen la facultate!”, nici pentru psihologie, se desființase facultatea. Ar fi vrut să fie soldat, dar și balerină, însă era prea firavă pentru balet. Ar fi vrut să fie medic pediatru, ca mătușa de la Botoșani, dar, în urma discuției cu aceasta, nu a convins-o pe sora mamei: „anatomie știam foarte bine, pentru că îmi plăcea, învățam. La chimie și la fizică nu prea am dat răspunsuri mulțumitoare. Și pe vremea aceea era un examen cumplit de greu la medicină. Nu prea eram eu pentru examen la medicină. Aveam păreri despre chimie, aveam păreri despre fizică, optică mai știam!”.
Și atunci a ales actoria. „Nu intenționam să umblu, să port niște costume frumoase și să mă fâțâi pe scenă. Nu știam ce să spun dacă mă întrebau de ce am vrut să mă fac actriță.” (n.r – făcea referire la comisia de examen de la Facultatea de Teatru). La îndemnul tatălui a învățat și s-a apucat „serios de treabă”. Părinții au fost, peste ani, și criticii săi: „Pentru mama totul era perfect, excepțional, minunat, formidabil. Acolo nu am auzit ce ai zis. Te-ai machiat prea tare, prea strident.”. Tatăl, în schimb, „te desființa! N-a fost bine! Nu se poate! Ai omis două cuvinte. Vrei adevărul? Nu mă întreba. Dacă vrei să știi adevărul, am să ți-l spun! Aveam nevoie de părerea lui, eram dependentă de părerea lui. Și azi mă întreb: ce ar zice tata? Era un om înțelept, cu mult umor și cu omenie. Aș fi vrut să știu părerea lui, așa cum doream să-l bat la șah. Se întâmpla rarisim. Mă durea că mă bătea la șah.”
Foarte puțini știu că Maia Morgenstern are trei prenume: Maia (pentru că s-a născut la 1 mai), Emilia (de la Samuel, fratele tatălui) și Ninel („Lenin, pe dos!”).
Nu de puține ori i s-a cerut să-și schimbe, pentru diverse producții cinematografice, numele. Întrebată dacă s-a identificat 100% cu un personaj, răspunsul a fost că i-au fost dragi toate personajele, dar nu s-a identificat și nu se identifică 100% cu niciunul dintre ele.
La îndemnul celor care o ascultau povestind, cu greu și-a așternut gândurile pe hârtie. Chiar când era mică, până când nu venea mama să-i citească odată lecția nu se apuca de scris: „am fost un copil dificil. Mergea greu, totul se întâmpla cu greutate. Atunci când mă puneau să fac lecții începeam cu nu și nu pot, nu înțeleg. Până nu venea mama să îmi citească o dată lecția. La Limba și literatura română, încă de la foarte început, la trei greșeli pe o pagină, se rupea pagina și o luam de la început.” Tata o îndemna mereu: „Recitește ce ai scris! Asta era cel mai greu.”
Nu are pretenție de scriitor și recunoaște cu sinceritate: „cartea asta e o mână întinsă, nu am pretenția de scriitoare. Nu cred că aș fi putut să pun toată energia, s-o iau, toată munca sisifică, toate simțămintele sisifice, toată munca și energia pe care au depus-o părinții mei, ei au scris, tata era scriitor. Eu povestesc, sunt povestitoare. Eu vă stârnesc pofta de a citi. Această carte e o năframă în care cineva a avut răbdare și a adunat și a colecționat și a pus uneori cu penseta, alteori cu furca și lopata, a păstrat și a adunat, a apărat și a strâns bucățică cu bucățică fațetele, scânteile, schijele, cioburile existenței poveștilor mele mele (n. r. – Oana Monica Nae, PR Teatrul Evreiesc de Stat).
Acum, peste ani, la cererea copiilor săi, repovestește cu mare bucurie episoade din viață: «În general, ei cunosc aceste povești mai mult sau mai puțin, marea mea bucurie este când îmi cer să le repovestesc câte o întâmplare, câte un episod „ia mai spune-o pe aia cu… cum era atunci?” Încerc o mare satisfacție, o mare bucurie. În general, atunci când povestești, când evoci figura bunicilor, întâmplări de ale lor, eu mă țin minte pe mine și nu stiu dacă e de mare mândrie ce povestesc. Nu de puține ori, țin minte și mi-e greu să povestesc, „acum hai, mai lasă-mă cu poveștile astea din timpul războiului.” Nu-mi pare bine, nu-mi e ușor să recunosc lucrul ăsta, sigur că eu nu întâmpin aceeași reacție din partea copiilor mei, pentru că nu-i vorba de văicărit. Și părinții mei au încercat să evite, și au și reușit pe cât au putut, a se victimiza, a se văicări, de a pune concluzia înaintea poveștii. „Eee, nu știți voi.” Nu cu degetul ridicat, nu cu ton moralizator! Datoria mea este să povestesc. Cum vor întâmpina, cum vor percepe copiii mei, cum se vor raporta la poveștile astea de acuma depinde de mai multi factori. Datoria mea este sa povestesc. Părinții îmi povesteau. Tata îmi povestea. Refuzul meu sau neputința mea de a înțelege într-un moment sau altul, de a accepta toată suferința, îngrozitoarea suferință pe care au trăit-o în timpul războiului, în anii ce au precedat războiul, legile rasiale, ce s-a întâmplat după război, și cum, nu de puține ori, loialitatea și cinstea au fost trecute așa neobservate sau tratate cu nepăsare sau/și conflicte dureroase din familie îmi dau seama că lipsesc multe verigi din felul în care studiem istoria, poate asta ține de noi și de istorici, și de profesori, să luăm cu onestitate și să povestim episod istoric după episod istoric și atunci toate verigile se vor înlănțui. Și atunci poate că vom avea fără frică, dar asta e o încercare, piatra de încercare grea să ceri adulților, maturilor, persoanelor aflate către vârsta a patra să-și asume adevăruri incomode, să povestească ce mai trebuie să povestim. Noile generații, noi și cei mult mai tineri decât noi, au nevoie să cunoască, au nevoie să înțeleagă tot parcursul fără sărituri.»
Rememeorează cu plăcere întâlnirea cu Mel Gibson, momentul intens când a fost desemnată sa interpeteze rolul Mariei din „Patimile lui Hristos”. Era paralizată de frică, de emoție atunci când marele actor și regizor american i-a spus, la Roma, că a primit rolul. „Bineînțeles că ea o să joace rolul!” Și a continuat încă puțin dialogul, nemaștiind acum exact discuția: „Nu mai știu ce am discutat. Bucuria, satisfacția, entuziasmul m-au copleșit ca o lavă fierbinte. Încercam să-mi traduc cuvintele, oare asta a spus într-adevăr? Ca regizor, era un regizor foarte pretențios, care știa exact ce să ceară actorilor săi. Un director al întregului proiect, care știa să-și respecte actorii. Mi-a îngăduit să adaug niște cuvinte, m-a invitat să-mi exprim creativitatea la realizarea filmului. Când fost nemulțumit de prestația unui actor l-a trimis acasă după șase zile de filmare. Nu făcea rabat de la ce a considerat că este calitatea filmului său.”
Întrebată fiind de cineva de dincolo de ecranul laptopului ce metode ar trebuie să abordeze tinerii epntru a-și dezvolta carisma pentru transmiterea cât mai eficientă a mesajului, i-a îndemnat să afle și să știe ce înseamnă respectul de sine, cunoașterea, lărgirea orizontului cultural în multe domenii. Să fie curioși, dar și atenți: „Atent poate fi și felul în care-i înțelegi argumentele celuilalt, chiar dacă nu ești de acord, pentru a avea o formă de dialog onestă. Îți clădești temelia pe principii, pe valori universale cunoscute, însușite și gata să le oferi, să te deschizi către exterior! Conștiența faptului că ești un punct pe lumea asta, că ai umbra ta, că poți să te cunoști, că ai ce exprima cred că poate face bine!”
Legat de perioada pandemiei, pe care o traversăm din martie, Maia Morgenstern mărturisește că încearcă să rămână în formă sufletească, fizică, psihică, vocală, să nu se lase copleșită de deznădejde, de lehamite, să gândească și să țeasă modalități de a se adresa publicului prin discuții online („creăm în timp real un dialog”) și prin audiobookul pe care îl are în pregătire, cu lecturi, forme de monolog și chiar această carte.
Mihaela FULGEANU MATEI
