Când şi când mă încearcă nevoia de a striga ‒ am mai făcut-o! ‒ de a apostrofa pe cineva. În fapt, o teamă de necunoscut. De nesiguranţă. Unde să fug? În gaură de şarpe, la munte, la mare, la ţară? Încotro? Ştie cineva cum putem scăpa de Covid? E totuşi cineva posesorul acestui „secret”?
Adevărul e că nu ştim şi experimentăm. Şi noi, şi guvernul, şi preşedintele. Toţi aplicăm teoria lui „ca şi cum”. Adică ne comportăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau, dimpotrivă, că ne paşte totuşi un mare pericol. Creat de natură sau ‒ de ce nu? ‒ de om. Timp în care ne infectăm, mai şi murim cei cu comorbidităţi. Ba chiar şi unii fără, tineri şi imberbi. Care nu cred în „prostia” asta. Nu cred, sunt curajoşi, dar unii plătesc tribut. Cu spaima pe faţă. Şi cu cifre de ordinul sutelor sau chiar miilor. Anunţate cu surle şi tobe, ori manipulate după nevoi electorale, guvernamentale.
Cu aceste gânduri bat poteca grădinii în lung şi-n lat, unde trăiesc sentimentul că am păşit în împărăţia vieţii. Podită cu piersici şi alune. Adică am fugit din urbe, unde aglomeraţia e păcătoasă, şi am scăpat inclusiv de vânzătorii de iluzii. Că sunt ei capete de afiş. Ori cei care simt nevoia să fie băgaţi în seamă. Măcar de familie. Dar, la oraş, nu doar aglomeraţia este periculoasă, ci mai ales faptul că suntem divizaţi, ne cotropeşte dihonia şi discordia, ura. Nu, nu mai e ură de clasă, ci una incomprehensibilă, veştejită o vreme în inimă. Nu ne mai suferim unii pe alţii? În familie, la locul de muncă, în societate? Oriunde este loc de căţărat pe o poziţie mai înaltă în societate. Dihonie socială!
Într-o societate liberă, ar fi normal să avem gândurile noastre, opiniile noastre, judecăţile noastre. Şi despre proprietate, şi despre libertate, societate etc. După cum ne informăm sau suntem „alimentaţi” cu ştiri reale ori inventate, contrafăcute, falsificate. Şi, iată, ne tensionăm, ne înverşunăm, ne repezim, firesc, cu întrebările, ne pripim cu criticile. Credem că alegem oameni noi şi adevăraţi, reformăm, revizuim, dăm curs creativităţii, îi promovăm pe cei vizionari şi eficienţi. Dar uităm de responsabilitate, de moralitate.
Un proverb chinezesc spune că e mai frumos adevărul, chiar dacă e înspăimântător. Da, recunosc, mă înspăimântă virusul ăsta despre care nu ştiu adevărul. Şi care loveşte în sănătate, în economie, în şcoală. Nu mai ştiu unde am citit că dacă minţi, faci de opt ori mai rău decât dacă spui adevărul. Dar, mai ales în campania electorală, minciuna înfloreşte, prinde aripi, în loc să lase adevărul să iasă la suprafaţă. Chiar şi despre realitatea dură a acestei pandemii necruţătoare. Care ar putea fi citită şi spusă în cheia întrebării puse de Creon lui Solon. Sunt un om norocos? ‒ l-ar fi cercetat filozoful. Răspunsul cade ca o ghilotină: n-ai murit încă? Da, e adevărat, n-am murit încă. Nici eu, nici cei mai mulţi dintre noi. Şi asta nu pentru că am deţine noi cheia întregului univers, ci pentru că avem o sursă reală de viaţă. Mă uit la vecinii mei. Nu mai sunt, mulţi dintre ei, ţărani. Au altă stare socială.
Hibridă, dacă aş vorbi ca despre noua formă de învăţământ dictată tot de pandemie. Se grăbesc să ajungă acasă de la serviciu şi, sub ameninţarea nopţii, aleargă iar să cosească otava, să clădească fânul, să adune prunele. Rar, câte unul dintre ei se aventurează să vândă iluzii. Al căror preţ o să-l aflăm timp de patru ani. Hărţuiţi sau nu de pandemie.
Respir la ţară. Inima, care ţine loc la multe, căci ea ne guvernează şi guvernează, detectează parcă o nouă prezenţă în aer. O prezenţă virilă şi liniştitoare, în ciuda alertei propagate. Din nou. Se spune că pasiunea ofileşte, că iubirea moare. Aşa o fi, dar oamenii au cunoscut dintotdeauna suferinţa, spaima, durerea. Şi au rezistat atâta vreme cât n-au lăsat să le fie secat sufletul pe dinlăuntru. Mai degrabă, s-au lăsat împresuraţi de împărăţia vieţii. Cum o văd şi eu aici, la ţară. Cu zumzet de albine şi adunat de prune. Pentru o ţuică, acolo, de sufletul nostru. Şi parcă nu mă mai încearcă teama aia. Sălbatică. De Covid şi de cei ce vor s-o insinueze. La care, mărturisesc, fac intoleranţă. Şi scriu. Cu gândul la mirabila împărăţie a vieţii din jurul nostru.
P.S. Să existe vreo legătură între alertă şi alergie?
