Drumul meu de acasă la serviciu nu e diferit de la o zi la alta. Doar că e mult mai… gol. Plec, de regulă, în jurul orei 7.40. Înainte de pârdalnicul ăsta de virus… încornorat, nici nu apucam să ies bine pe strada Sfânta Vineri și deja auzeam lumea vuind. Acum o zăresc mereu la datorie pe doamna Maria, o angajată a Salubrității, care nu prea mai are după cine să facă prea mult curat.
Ceva mai încolo, la intrarea în magazinul de cartier, le dau binețe angajatelor ieșite la o cafea, dar nu mai zăresc la băncile din zona scărilor de la „Magnolia” grupul de amici (trei-cinci, după caz) iubitori de șprițuri la ore matinale. Cât despre strada abia spălată de mașinile ADP, nici urmă de mașini. Trec pe lângă două covrigării închise, o spălătorie de haine închisă, o florărie cu lacătul pe ușă, un magazin second-hand ferecat și câteva tonete de ziare dintre care doar una e deschisă.
Traversez bulevardul I.C. Brătianu, pe deasupra, căci mașinile le numeri pe degete, așa cum făceam când eram copii și jucam roata norocului cu numerele cu soț sau fără soț ale rarelor vehicule care treceau pe drumul național din apropierea casei părintești. Stația de taxiuri de la „Girexim”, altădată plină, cu mașini pe câte două rânduri, e acum aproape pustie. Nici aurolacii de la blocul „Fortuna” nu sunt încă pe acolo, deși în alte dimineți speriau trecătorii cu limbajul și gesturile lor. Erau mulți oameni atunci cu care mă salutam în drum spre serviciu; deveniserăm cunoștințe fără să ne cunoaștem. Acum dau binețe porumbeilor din Piața „Milea”, care nu înțeleg cum de s-a redus atât de mult cantitatea de grăunțe și pâine pe care o primesc de la trecători.
Cafeneaua de la care mă aprovizionam e, și ea, închisă, la fel ca magazinele de haine, pantofi, ba chiar și sălile de jocuri de noroc. Pe drum, dau de alți angajați ai administrației locale care freacă băncile din centru și curăță aleile. Dintr-un colț parcă îmi zâmbesc primele lalele înflorite, pe care însă „Simfonia” nu le va mai trece în registru în acest an, manifestarea de suflet a piteștenilor fiind anulată. Pe bulevardul Republicii, același peisaj: câteva mașini, câțiva trecători cu nasul în măști și nici țipenie de copii, care altădată se țineau de fusta mamelor în drum spre grădinițele și creșele din zonă.
Mă încearcă nostalgia după forfota de acum câteva săptămâni, dar îmi spun, îmbărbătându-mă, că e numai o chestiune de timp până când lucrurile vor reveni la normal. Așadar, cum spunea și Camus în „Ciuma”, e musai să „ne împăcăm cu timpul”…
D.C.
