Atacantul echipei CS Mioveni Simon Măzărache (28 de ani) s-a retras la Petroşani, localitatea de unde este originară soţia sa, şi îşi petrece zilele alături de aceasta şi de fiica lor în vârstă de trei anişori, Maya Nicole. Fotbalistul galben-verzilor ne-a vorbit despre fotbal, familie şi planurile de viitor.
* Cum te protejezi în această perioadă?
*** Este foarte dificil, stăm mai mult în casă, nu e uşor deloc. Trebuie să mă menţin în formă şi urmez un program de antrenament, o zi merg la sală, o zi merg să alerg, nu este nimeni în preajmă. Cu declaraţia emisă de autorităţi în buzunar, fireşte. Sunt la Petroşani, alături de familie, de soţie şi de fiica noastră. Mai ies din casă doar pentru mici cumpărături. Ascult de autorităţi, ar fi bine ca toată lumea să stea cât mai mult acasă. Nu-i de glumă, uitaţi-vă câte decese sunt în România şi mă tem că numărul va creşte de la o zi la alta.
„Un popor iubit de Dumnezeu”
* Cât crezi că va mai dura situaţia şi cum vezi tu continuarea campionatului?
*** Fotbalul suferă enorm din cauza acestui virus. Campionatul din acest sezon este cel mai bun din ultimii ani, totul este imprevizibil, lupta este strânsă şi se poate întâmpla orice. Câştigi un meci şi urci multe locuri în clasament, iar dacă pierzi un meci, poţi ajunge destul de jos. Îmi pare rău că s-a întrerupt sezonul, eram destul de bine în clasament, era plăcut, venise şi un nou antrenor, aveam planuri mari. Aşteptam cu încredere să începem să jucăm. Cred că o soluţie ar fi să se oprească sezonul şi să se ia în calcul clasamentul din momentul de faţă. Să înceapă un nou sezon la vară, să se ia de la zero. Cred că nu va mai dura mult criza la noi în ţară, pentru că suntem un popor iubit de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat o palmă ca să ne determine să devenim mai buni.
* Să dăm timpul înapoi… Spune-mi când ai început să joci fotbal.
*** Poate o să pară ciudat, dar joc fotbal de la 16 ani şi jumătate. Fiind originar din Schitu Goleşti, primul contact l-am avut cu echipa locală, care activa în Liga a patra, la judeţ. Nu era nimic organizat, jucam de plăcere. Familia m-a lăsat să fac ce doresc. Mai am încă cinci fraţi şi ne-a fost foarte greu din punct de vedere financiar, dar am fost uniţi şi am depăşit mult mai uşor dificultăţile întâmpinate. Mai am patru fraţi şi o soră, ne-am crescut unii pe alţii. Deşi ne-au cam lipsit unele lucruri în copilărie, acum suntem toţi realizaţi, iar părinţii sunt mândri de noi. Ai mei ne-au sfătuit să rămânem modeşti, indiferent de locul unde ne duce viaţa. La noi în casă era respect înainte de toate. Ne respectam unii pe alţii şi discutam orice problemă aveam. Am fost oameni simpli, dar cu valori morale bine fixate şi cu credinţă în Dumnezeu.
* Ce a urmat?
*** De la Schitu am ajuns la Sporting Piteşti, unde am avut un antrenor de excepţie, Lucică Diaconescu; mi-a fost ca un al doilea tată, mi-a oferit totul. M-a văzut la câteva meciuri și m-a întrebat dacă sunt interesat să am un loc stabil, să mă antrenez într-un cadru organizat, să beneficiez de cazare, de masă; domnul profesor ştia că am o situatie aparte şi mi-a oferit mai mult decât trebuie. Poate că nu am apreciat atât de mult ceea ce a făcut acel om pentru mine. Păstrăm legătura, va rămâne un om special în viața mea, datorită lui am ajuns ceea ce sunt astăzi. Am stat doi ani şi jumătate la Sporting, după care am ajuns la Dinamo 2. Sporting era un fel de „satelit” al clubului bucureştean. Am plecat apoi la o echipă din Ialomiţa, Axintele. Am intrat într-un con de umbră, a fost prima cumpănă a carierei mele. La 20 de ani m-am lăsat de fotbal pentru şapte luni, dar am avut curajul de a o lua de la zero. Nu mai puteam face faţă din punct de vedere psihic, erau multe nedreptăţi în jur şi nu le mai suportam. Şapte luni nu am mai vrut să aud de fotbal. Nu am mai făcut antrenamente. Am revenit în circuit la Muscelul Câmpulung; m-au sunat domnii Alexandru Popovici şi Dan Gheorghe şi mi-au propus să mă alătur proiectului. Am avut ca obiectiv cu echipa promovarea în eşalonul al treilea. Eram nerăbdător să reîncep pregătirea, oamenii aceia m-au apreciat pentru că eram un om modest, corect, muncitor, iar eu le-am răsplătit încrederea. Apoi a urmat Craiova, am făcut un salt uriaş, ajungeam la Liga 1, era visul meu. Era o bucurie de nedescris. Am mers la Craiova în probe, iar după o săptămână am semnat contractul. Viaţa mea se schimbase la 360 de grade. Am plecat apoi la Juventus Bucureşti, unde am avut şase luni foarte bune. A venit ghinionul, mi-am rupt piciorul şi am fost nevoit să iau o pauză. Am luat-o din nou de la zero. Apoi am ajuns la Concordia Chiajna, unde am realizat în scurt timp că luasem cea mai greşită decizie. Viaţa mea s-a schimbat în bine când am ajuns la CS Mioveni, datorită domnului Constantin Stancu, directorul executiv al clubului; m-a dorit mult la echipă fostul antrenor de la CS Mioveni, Daniel Opriţa. Uitându-mă în urmă, sunt mulţumit de realizări, având în vedere că am plecat de jos şi am trecut prin multe momente cruciale.
„Am visat să am o casă”
* Ce face fiica ta în această perioadă? Copiii vor să se plimbe, să se joace în parc…
*** I-am explicat şi a înţeles, dar toată ziua ne jucăm în casă. Se plictiseşte foarte repede de un joc şi trebuie să inventăm mereu ceva nou. Jucăm şi fotbal, cântăm, Maya ne face programul. Mereu descoperă ceva nou, ştie multe lucruri.
* Un vis rămas neîmplinit?
*** Am obţinut ceea ce mi-am dorit. Am visat să am o casă a mea şi o am. Mi-am cumpărat un apartament în Petroşani. Am o familie frumoasă, o soţie minunată, care mă înţelege şi îmi este alături mereu, o fiică splendidă, toată lumea este sănătoasă. Nu-mi doresc mai mult, am totul. Viaţa mea s-a schimbat radical atunci când a venit pe lume micuţa Maya.
* Cum te simţi la CS Mioveni?
*** Destul de bine, vrem să promovăm şi ne vom da toată silinţa în acest sens.
