Mă probozeşte un octogenar şi n-am cum să nu-i răspund, fie şi ca să vadă că i-am citit scrisoarea, dar şi că nu sunt eu cel mai nimerit să-l judec pe arhimandritul Caliopie. Da, o vreme, slujitorul Domnului, călugărul Caliopie a făcut deliciul presei, mai ales a celei de la Curtea de Argeş. Asta şi pentru că nu s-a ţinut numai de cele sfinte, s-a aplecat cu destulă încăpăţânare şi asupra celor laice, cum ar fi construcţia unei „case a pelerinului”, unde să înnopteze credincioşii veniţi la Mănăstirea Argeşului, modernizarea unei microhidrocentrale lângă lacul Vidraru, exploatarea unei balastiere şi a unei păstrăvării etc. etc. De aici, mustesc pentru condei şi camera de luat vederi ispite la care nu ştiu dacă a rezistat sau nu. Anonimul meu corespondent scrie că nu, că e fariseu, că a pus mari „biruri” pe preoţi. Deduc de aici că este preot şi cel ce mă dojeneşte că am dat la publicare un articol „nesemnat”. Dar pagina-i semnată totuşi!

Mă opresc, fiindcă o anonimă la urma urmei este totuşi o anonimă, chiar dacă eu pun preţ pe cei ce ne scriu, cu atât mai mult octogenari, pe care-i cred cu frică de Dumnezeu. Mă opresc, dar nu înainte de a-i mai da o satisfacţie cititorului nostru care mă mustră pentru că fie nu ştiu cine-i Caliopie, fie am publicat „acest articol pentru a-l preamări pe Caliopie”. Pe care efectiv îl răstigneşte în cuvinte, îl zugrăveşte cu chinoroz, de parcă ar fi motanul lui Bulgakov din „Maestrul şi Margareta”, întruchiparea diavolului. Un neruşinat, un sfruntat, un fariseu.

Descifrez un ton inchizitorial, nedrept fără dovezi, dar iată că şi-n trecutul nostru lumea slujitorilor Domnului nu era mai bine văzută. Şi asta chiar la vârf. Mirele Titu Maiorescu, profesorul de logică şi ministrul cultelor, a ţinut să-şi celebreze căsătoria la Biserica Episcopală din Curtea de Argeş. Ei bine, ca să fie la înălţimea evenimentului măcar pentru sufletul său, a dat „pe ascuns” 100 de franci Episcopului. Aşa notează în jurnalul său ditamai Excelenţa Sa Min. Titu Maiorescu, şi aşa scrie în procopsita carte cu nume incitant „În intimitatea secolului 19” năzdrăvana de Ioana Pârvulescu. Carte din care aflu multe lucruri despre oraşul regal Curtea de Argeş, ca şi despre lumea bună a Bucureştiului, despre Carol şi regina Maria, despre aceşti oameni minunaţi care au fost scriitorii şi copiii lor ajunşi, unii dintre ei, faimoşi. Cu vieţile lor trecătoare, comice uneori, tragice alteori. Despre cum se făceau nunţile la sfârşitul secolului al XIX-lea şi despre farmecul familiei întemeiate la acea vreme.

Dar aş mai zăbovi o clipă asupra obiceiurile de altădată la nuntă. Mai ales că nu era vorba de o nuntă oarecare. Alături de sobrul mire Titus Livius Maiorescu, în faţa altarului s-a înfăţişat ca mireasă domnişoara Ana Radu Rosetti, asistată de unchiul său Constantin Brăiloiu şi de perechea de naşi Negruzzi, Iacob şi soţia lui, Marie. Nuntă la care au fost invitaţi şi prieteni, dar şi adversari politici ai distinsului deputat, „c-aşa-i frumos”. Dacă scriitorul Duiliu Zamfirescu n-a putut onora invitaţia – asta pentru că şeful diviziei politice l-a „dăruit” cu un „dosar mâncat de şoareci” cu poruncă să „mediteze asupra lui vreo 36 de ceasuri” – s-a „explicat” printr-o scrisoare de scuze. Ca-n „funcţia de ginere” să nu se simtă „rănit de această absenţă”. Ce maniere! Ce obiceiuri! Ce toalete! Bărbaţii sunt în frac, femeile în rochii elegante, adecvate evenimentului! Rochia albă, moire (sic!) şi mătase a miresei a costat 500 de franci, cea făcută pentru primărie – 100, broşa adusă de la München – 575, evantaiul de la Viena – 185, brăţara rococo (Lindau) – 70.

Invitaţii, câţi au loc, sunt găzduiţi de proprietarul hotelului din Curtea de Argeş, dl. Nanoescu, care le pune la dispoziţie „toate odăile”.

Sigur, s-au mai întâmplat şi… neîntâmplate. Deşi renumit pentru pedanteria sa, mai ales în cuvântările de la Cameră, ginerele uită cadoul pentru biserică, precum şi cununiile de metal aurit. Noroc că la hotel. Dar uitarea costă! Bacşişul dat unui birjar şi trecut în jurnal a făcut 10 franci. Ba, uită şi patofii miresei, taman în Capitală, drept care o drăguţă de doamnă se oferă să-i împrumute pe ai săi. Noroc că-n duminica de 7 septembrie 1887 este o „splendidă zi însorită” şi că biserica este „toată luminată de policandre”, iar la ritual iau parte, alături de episcop, „10 popi şi protopopi”. Doar că onor ministrul nu mai notează în jurnal câtă „atenţie” l-a costat fiecare ierarh. Mă întreb, calin, spre plăcerea anonimului meu epistolar, dacă preoţii s-au grăbit să-i ofere banii pentru restaurarea mănăstirii la care lucra atunci zor nevoie mare reputatul arhitect André Lecomte du Noüy.

În memoriile sale, Sabina Canatcuzino reţine că trimisul lui Viollet-le-Duc nu restaura, ci mai degrabă reclădea după dărâmare. Şi că avea o „fire blândă, o erudiţie adâncă şi se devota cu totul operei ce întreprinsese”. În fine, că fiind însurat cu o artistă, având un temperament opus lui, „a trăit singur în pustietatea de la Argeş”. Iar la masa pe care o pregăteau femeile brătience venite în vizită la mănăstire, participa şi el aducând prune proaspete de vară, culese din livada mănăstirii. Moravuri, năravuri şi… gastronomie! Care se vor fi păstrat mai proaspete? Probabil cele care ţin de „ungerea” sistemului la fiecare rotiţă. Ieri şi azi! Păi, să nu-l probozesc şi eu? Cum pe cine? Sistemul. Care, iată, rezistă!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio