Mie unuia, mărturisesc, drumurile mi-au mâncat sufletul. În bună măsură! Fiindcă, din copilărie, a trebuit s-o iau la pas, ca să merg la școală. Din clasa întâi, să merg pe jos, trei kilometri dus și întors, până la școala amplasată undeva în vale, iar casa părinților era sus pe deal. Și uite așa, patru ani de zile, luam drumul la desfundat, când era noroi până la genunchi, ori la prăfuit, când țărâna lăsa piciorul gol să se scufunde bine. Sigur, nu doar noi, copiii, ci mai toți ceilalți gospodari ai satului, când era noroi, nu aveam curajul să mergem pe drum, o luam oblu prin grădini, unde apăruseră poteci, ba chiar și pârleazuri, ca să trecem peste gardurile ce împrejmuiau grădinile.
Drumul cu noroi s-a însoțit nu doar cu școala primară, ci apoi, și cu „generala” și cu liceul. Ca să merg săptămânal la Oiești, unde m-am înscris în clasa a V-a, că nu erau în sat decât patru clase, simultane – azi am evoluat, nici nu se mai face școală la Vernești! – băteam pe jos circa zece kilometri. Pe jos, pe potecă, prin pădure, pe izlaz și pe ulițele satelor Albești și Cicănești. Pe jos și bineînțeles prin noroi, că pe ulițele satului nu era pus balastru ori asfalt, ca astăzi. La fel, s-a întâmplat preț de alți patru ani, cât timp am făcut naveta de la Vernești la Curtea de Argeș, pe o cale bătută de 13 km dus și întors, zilnic.
Să nu vă spun de câte ori am visat, ca să scap de noroi, să pot merge până la școală pe o podișcă, așa cum se podise, în capitală, Calea Victoriei. Dar nu mă născusem în capitală, ci într-un sat amărât. Ba, într-un vis mai acătării, m-am trezit că, pe la poarta casei mele, nu s-a făcut doar un drum de piatră, ci și unul de fier, iar locomotiva se odihnește, când ia apă, sub nucul meu.
Astfel stând lucrurile la jumătatea secolului trecut, îl înțeleg bine pe Carol I, când – zdruncinat până-n rărunchi de trăsura cu care a străbătut drumul de când s-a coborât de pe vapor și până a ajuns la Golești, unde a înnoptat în casa Zincăi Golescu – prima treabă pe care o pornit-o, odată ajuns principe, a fost să amenajeze drumurile țării. Și pe cele de pământ, și pe cele de fier.
Numai că, ciudat lucru, ce se întâmplă azi se întâmpla și atunci! Sau, dacă vreți, obiceiul prost de atunci se repetă, se „moștenește” și astăzi. Dar multiplicat, la proporțiile la care lucrăm azi la infrastructură. Cum a aflat Carol că „se poate fura drumul și… de sub picioare?” De la medicul militar CD Severeanu, care, ca angajat al școlii înființate de Carol Davila, era silit să umble mult de la un bolnav la altul. Așadar – scrie în raportul său Severeanu – „în caietul de sarcini se spunea cum să fie nivelat pământul, să se pună un strat de nisip de 10 cm, pietrele să se pună cu partea mai ascuțită în jos, ca să nu înțepe picioarele pietonilor, să toarne apă peste ele și să le bată cu maiul. Cinstiții aantreprenori puneau nisip puțin, 2 cm, pietrele le puneau cu vârful în sus”. Apoi „se înțelegeau cu inginerii și tașeronii, și, prin bacșișuri, se făcea agurida miere”.
După schimbarea celor de la putere, deci a regimului, noua administrație a început să-i strângă cu ușa, sau în „chingi”, cum spune doctorul, pe vechii antreprenori. Scăparea lor e-n bacșișuri împărțite generos: vinovații rămân și cu câștigul, și cu „obrazul curat”. Cum comentează aplicat Ioana Pârvulescu în excelenta carte „În intimitatea secolului 19”.
Poate m-am lungit puțin cu citatul, dar mai merită spus ceva, care ar putea da idei și unui antreprenor de azi, apropo de subvențiile mici de la buget pentru cultură. Așadar, unul dintre antreprenorii escroci, puși sub acuzare, după ce dă bacșișul necesar, face un gest neașteptat pentru un hoț. „Din câștigul de la pavagiul stradelor, a dat o parte Școalei pentru învățătura poporului român, din strada Sf. Ecaterina”.
La 1866, doctorul Carol Davila constată că pretutindeni e o stare de dezastru, „de ruină, de lipsă, de foamete, de paragină și delăsare: subprefecții fură, primarii fură…”. Drept care toată lumea se așteaptă ca odată cu venirea lui Carol de Hohenzollern să se schimbe situația în România. Cumva, cum ne-am așteptat și noi să se întâmple cu venirea lui Iohannis. Ce-i drept, venea acum cinci ani la putere ca președinte de republică, nu ca principe domnitor, și nici ca premier. Dar, cum constata cu aproape două secole în urmă Carol I, cum bine vedem și noi azi, furturile continuă. Doar că, după vreo zece ani de la instalarea monarhiei, furturile erau mai sistematic dezvăluite. Azi, dezvăluirile se fac mai degrabă în presă decât prin instituțiile de resort.
Și totuși, ca să fim drepți, apelând doar la experiența proprie, apropo de felul în care constructorii noștri își fac azi datoria, este de văzut cum arată, la Vernești, chiar în satul meu natal, drumul asfaltat de firma Comesad, a d-lui Marian Meculescu. Asta, după mai bine de 20 de ani. Nicio crăpătură, niciun defect în asfalt! Desigur, doar acolo unde nu și-au băgat alții nasul, din rațiuni electorale. Adică, la inițiativa unui fost primar, o bună parte a acestui asfalt a fost spart de o altă firmă din Curtea de Argeș, dacă nu mă înșel, să amenajeze canalizarea menajeră. Asfaltul a fost făcut harcea parcea, găurit și forfecat, dar canalizarea nu funcționează normal nici după 20 de ani. Credeți că vreuna dintre instituțiile statului a mai urmărit cu ce eficiență s-au cheltuit niște bani de la buget? Nici vorbă! Ce-i drept, primarul a făcut câțiva ani de pușcărie, dar nu pentru „isprava” de a maltrata drumul. Nici pentru el, nici pentru verneșteni, agurida nu s-a făcut miere. O astfel de „inițiativă”, pe fundal electoral, ne-a lăsat un gust amar! Și puturos! Așa cum a mirosit un pachet trimis de un consilier primarului capitalei, Caragiadi, care pusese la cale o afacere sordidă și de… rahat. „D-le primar”, încheie „administratul” scrisoarea care însoțește pachetul puturos, „am dorit să vă dau o mostră din ceea ce servește, în acest moment, ca pavaj pe strada Clemenței. Acest noroi nu este unul obișnuit; are un pic de miros… care-l face deosebit de plăcut.”
P.S. Sper să nu le dau idei colegilor mei de breaslă, consilierilor ori chiar electorilor.
Un Comentariu
Anonim
Vitele, tot vitae !