Nu există mai mare bucurie în sufletul unui tată precum atunci când fiul, lumina ochilor lui, primeşte binecuvântarea divinităţii. Iar în cazul lui Cristian Dragomirescu s-a vădit pogorârea Duhului Sfânt asupra lui nu doar când a primit taina preoţiei. Pe lângă acest har, Împăratul Veacurilor i-a mai dăruit unul, precum este scris: „Celui ce are i se va da…”
O întâmplare prevestitoare
În zorii vieţii sale, copilul, primul al familiei Dragomirescu din Piteşti, nu dădea semne că ar fi „altfel” decât ceilalţi. Îi plăcea să deseneze, dar cine ar fi putut intui care va fi parcursul său în viitor? Erau anii regimului comunist când se acorda atenţie învăţământului tehnic. A fi inginer era lucru mare. Şi tatăl băiatului credea că asta ve deveni copilul său. Dumnezeu pusese altceva deoparte pentru puştanul de-atunci. Cristian avea mai puţin de zece anişori când mama sa l-a dus într-o excursie la Mănăstirea Slănic. Acolo băiatul se simţea ca acasă şi era primit cu braţele deschise de întreaga obşte monahală pentru că stareţ era Teofil Bădoiu, unchiul său din partea mamei. Călugărul era vestit încă de pe atunci pentru înaltul său grad de înduhovnicire şi veneau oameni din toată ţara pentru a-i asculta cuvântul înţelept. Într-un moment de neatenţie al unchiului său, micuţul Cristian a luat camilafca (pentru cei care nu cunosc termenul, este vorba despre obiectul vestimentar care acoperă capul). Băieţandrul şi-a aşezat-o în joacă pe cap fără să ştie semnificaţia gestului. După câteva clipe, unchiul său, stareţul Teofil, celebru pentru profeţiile pe care le făcea, Dumnezeu dăruindu-i darul înainte-vederii, a desluşit îndată semnul de sus. Din povestirile ulterioare ale mamei, după mulţi ani, Cristian a aflat ce a spus stareţul văzându-l că-i poartă camilafca: „Monah… nu, dar un preot de mir tot va fi…”. Auzindu-l vorbind aşa, mama copilului, ştiind puterea cu care stareţul vedea în viitor, a început să plângă, înfricoşându-se.
Nu te poţi mântui prin artă!
Întâmplarea s-a pierdut în negura amintirilor. Părinţii au observat înclinaţia către desen a băiatului şi l-au îndrumat către Liceul de Artă „Dinu Lipatti”. A fost un elev care s-a remarcat repede, ieşind din rândul colegilor săi. Profesorii, printre care cunoscutul pictor Şerban Popescu, i-au observat capacitatea uimitoare de a desena şi i-au prevestit şi ei un viitor luminos. De fapt ei au avut o înrâurire deosebită asupra evoluţiei artistice ulterioare a lui Cristian. El se distingea prin portretele pe care le executa cu o uşurinţă uimitoare, specifică numai marilor pictori renascentişti. Dar el se evidenţia şi prin talent literar: scria poezii de o profunzime aparte în „stilul Nichita”. Totuşi, după terminarea liceului, drumul lui a fost altul. Simţea că-şi va găsi împlinirea sufletească în altă parte. Tânărul şi-a dat seama că nu se va mântui prin artă, ci în… altar! De fapt avea să se adeverească „profeţia” unchiului său, din urmă cu mulţi ani…
Prinţul penelului
Cristian Dragomirescu a intrat la Facultatea de Teologie din Piteşti unde a avut rezultate remarcabile. Nu a renunţat nici la pictură, însă arta era pe planul doi şi o practica doar ca pasiune. Ea avea să-i deschidă orizontul şi tot prin lucrările sale, apreciate la nivel naţional, şi-a făcut mulţi prieteni, personalităţi ale ţării. Un portret imens, în mărime naturală, al Regelui Mihai l-a adus chiar în faţa monarhului. Cristian a devenit faimos şi despre el vorbeau laudativ cei mai buni cunoscători în domeniu. Criticul Sorin Dumitrescu urmărindu-i activitatea avea să spună public despre tânărul din Piteşti: „Este cel mai bun portretist al ţării”. Totuşi, aristul „amator” nu a căzut în ispita mândriei, deşi altul la vârsta lui, încoronat simbolic „Prinţ al penelului”, ar fi luat-o razna. Cristian îşi luase însă Crucea pentru a-I sluji lui Hristos.
Între altar şi atelier
Într-o zi a prăznuirii Sfântului Ştefan, pentru râvna sa, Cristian a fost hirotonit preot şi avea să slujească de atunci şi până în prezent la biserica din Ştefăneşti-Sat. A continuat să picteze. Aşa s-a împrietenit cu Prinţul Şerban Sturdza, pe care l-a imortalizat pe pânză. Celebrul cântăreţ de jazz Hary Tavitian îi este ca un frate mai mare şi a fost cucerit pe loc de talentul tânărului piteşean care i-a dăruit o superbă icoană în care era înfăţişat Sf. Ierah Grigorie Luminătorul, ocrotitorul Armeniei. Cu actorul Constantin Cotimanis se vede la o cafea, şi acesta ţinând la loc de cinste un mic dar, rod al mâinilor sfinţitoare ale preotului-pictor. Înaltul ierarh Varlaam Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal, îl preţuieşte enorm pe Cristian, fiind uimit de portretul pe care i l-a făcut. Dragoste părintească îi arată şi ÎPS Calinic Argeşeanul, care a primit, de asemenea, un portret imens. Dar nu numai în slujba oamenilor îşi pune Cristian talentul, ci şi al sfinţilor. Pictează icoane apreciate de toţi cei care au bucuria de a le vedea. De altfel, o icoană este „lucrarea de suflet” a artistului-preot, „Dulcea sărutare”, în care este pictată Maica Domnului cu Pruncul. Nu demult însă, Cristian Dragomirescu avea să primească o comandă specială din partea actualului stareţ al Mănăstirii Slănic, părintele Clement: un portret al fostului stareţ, Teofil Bădoiu.
Mir şi tămâie athonită
Mare a fost nu doar bucuria, dar şi onoarea pe care a avut-o să-l picteze pe unchiul său care a trecut la cele veşnice în 2010. O oportunitate la care nici n-ar fi visat, ocazia perfectă pentru a-şi arăta, prin mijloacele artistice de care dispune, prinosul de recunoştinţă, nu doar faţă de unchiul său, ci şi de unul dintre marii duhovnici pe care i-a avut România.
După două luni, timp în care a lucrat zilnic câteva ceasuri, opera a fost desăvârşită. În febra creaţiei, când penelul străbătea suprafaţa de lucru, deseori artistul vedea parcă aievea chipul stareţului, zâmbetul, privirea blândă, iar în urechi îi răsunau frânturi din predicile sale memorabile. Probabil că nu doar Sf. Ştefan la care se roagă deseori Cristian i-a fost sprijin în desăvârşirea operei, ci şi, din Împărăţia Cerurilor în care se va fi aflând, însuşi părintele Tofil şi-a ajutat nepotul. Se-nţelege că pentru preotul-pictor, miza era enormă. Un fel de „test” prin care urma să dovedească dacă este pictor de prim rang al ţării sau nu. Iar „calificativele” primite au confirmat prima variantă. Portretul e uimitor prin profunzimea lui, iar specialiştii au rămas fără cuvinte. Opera a fost deja dusă la Slănic şi urmează a fi montată pe unul dintre ziduri. Acum Cristian răsuflă uşurat. După slujirea în altar, petrece timpul în atelierul său pentru „altfel” de slujire. Cu mâna cu care a ţinut penelul, înalţă Crucea, binecuvântând mulţimea enoriaşilor. E spaţiul în care simte ocrotirea îngerilor. Dar şi pe a unchiului său, vrednicul de pomenire Teofil, despre care preotul-pictor spune cu adâncă evlavie: „Îmi amintesc mirosul lui de mir şi de tămâie athonită şi probabil că în subconştientul meu el a fost modelul de sacerdoţiu”. Toţi cei care l-au avut duhovnic pe părintele Teofil pot merge în perioada următoare la Mănăstirea Slănic pentru a vedea o autentică operă de artă. Graţie harului pe care-l are Cristian Dragomirescu, pelerinii vor avea impresia să fostul stareţ le vorbeşte precum odinioară. Şi după ce-l vor contempla, vor pleca întăriţi duhovniceşte, spre slava lui Dumnezeu şi a lor mântuire.
Un Comentariu
Anonim
Dar de la dumnezeu și părinți. Bravooo