Acest articol nu l-am scris la masa de lucru, ci în curtea casei părinteşti, avându-l alături pe vecinul meu, acum pensionar. Dar să nu credeţi că am stat lângă el cu caietul şi cu creionul în mână ca să notez cuvânt cu cuvânt ce-mi va spune despre temele discutate, pentru că abia după o despărţire mai îndelungată, să zicem două sau trei săptămâni, îmi dau seama de valoarea discuţiilor noastre. Şi au fost multe teme dezbătute de noi în faţa unei mese întotdeauna pregătită cu de-ale gurii. Am discutat despre viaţa în care vecinul meu pensionar crede că totul e posibil, fiindcă toate uşile sunt deschise, dar important e să ai curaj, încredere şi să nu intri încălţat dincolo de ele. El mai crede că totul se poate lămuri dacă reflectezi la ce faci. Şi totuşi, acest om dă impresia unei spontaneităţi necontrolate. Însă nu l-am auzit niciodată judecând ceva prin jumătăţi de fraze, spunând mereu precis ce crede şi ce nu, ce îi place şi ce nu, separând cu stricteţe o impresie de altă impresie.

În ultima discuţie, mi-a spus că politica nu mai are un suport cultural şi ideologic, ci unul psihologic. Ea nu mai este de dreapta sau de stânga, ci a devenit o armă poliţienească în mâinile celor care vor să acceadă la putere şi la resursele ţării. Politicianul are astăzi pentru fiecare faptă un document, nu o idee, pentru fiecare probă, o contraprobă, pentru fiecare contracandidat, un dosar etc. Referindu-se la situaţia pensionarilor, vecinul meu este de părere că discuţiile televizate despre pensiile speciale, de exemplu, nu sunt altceva decât o platformă de agitaţie, şi nimic mai mult. El crede că e vorba de o nouă vânătoare după umbrele ce se strecoară în întunericul vieţii noastre publice. Şi-mi mărturiseşte că a mai trăit astfel timpuri cândva în copilărie, când societatea românească era cuprinsă de lupta de clasă, o luptă în care o categorie socială se războia cu alte categorii sociale. Astăzi, pensiile speciale au ajuns miza apropiatelor alegeri electorale absolut pentru toate partidele, fie ele de stânga sau de dreapta, iar partidul care va fi identificat în sânul opiniei publice că le apără va pierde alegerile, chiar dacă niciun lider politic dâmboviţean nu doreşte să taie din pensiile magistraţilor. Şi astfel, se face apel la pensiile speciale, ca să se dezlege, cu ajutorul lor, problemele politice în care înşişi politicienii s-au încurcat.

Pe de altă parte, am putea crede, la prima vedere, că în joc e numai chestiunea pensiilor speciale, care amestecă atâtea interese şi de pe urma cărora au rămas atâtea nemulţumiri. Nu! Adevăratul joc este dat de neimpozitarea profitului corporatist, de favorizarea unor jucători potenţi pe bursă, de creşterea volumului creditelor pentru potentaţii financiari, nu pentru populaţia de rând, de retragerea statului din programul „prima casă” şi, mai ales, de eliminarea ordonanţei care urmărea „taxa pe lăcomie” în sistemul bancar. Toate aceste ultime măsuri guvernamentale lovesc în debitorii autohtoni, iar creditorii pot să respire în voie, „chimirele” lor sunt umplute în continuare cu bani.

Drept care, după atâtea luni de frământări şi de şovăieli, măsurile fiscale ale ministrului Câţu – care pare un contabil dintr-un roman al lui Charles Dickens – nu-l mai încurajează pe cetăţeanul de rând să se împrumute la bănci. Şi astfel, cu cât creditorii câştigă din drepturi, cu atât îşi pierd debitorii speranţele. Avem în această privinţă o pildă ilustră, a lui Solon, înţeleptul atenian, care, prin măsurile luate, i-a dezavantajat pe creditori în favoarea debitorilor. Plutarh ne istoriseşte că după ce Solon a îndeplinit această măreaţă operă, care i-a nemulţumit pe creditori, a găsit de cuviinţă să se exileze zece ani din Atena pentru a lăsa patimile să se potolească şi creditul să se refacă prin împrumuturile populaţiei. Or, la noi, cel care a încercat o astfel de măsura a fost încarcerat. Politica noastră cunoaşte două forme extreme: încarcerarea şi crima.

Prin urmare, vecinul meu e de părere că nimeni nu are dreptul să-şi întărească poziţia politică, indiferent cine este acesta, în dauna compromiterii autorităţilor statale. Iar cei care beneficiază de pensiile speciale sunt cu adevărat reprezentanţii statului. Or, pentru a lua măsuri împotriva unor privilegii abuzive de care aceştia dispun, nu trebuie să faci atâta agitaţie, ci să te foloseşti de legile ţării, nu de propagandă electorală. Nu poţi să-l bagi în „gura lui Gheorghe” pe judecătorul de la un tribunal sau altul, pentru că acest lucru s-a mai făcut cândva în anii ’50 ai secolului trecut. Nu te foloseşti de astfel de teme atunci când spiritele oamenilor sunt înfierbântate şi patimile dezlănţuite. La acest lucru se pricepeau foarte bine comuniştii, iar acum, după treizeci de ani de democraţie, vecinul meu crede că trăim una dintre cele mai perverse forme ale comunismului, în sensul că el este practicat foarte bine de cei care se declară anticomunişti. În concluzie, nimeni nu are dreptul să pună răspunderea sa la adăpostul unei răspunderi mai înalte, pentru a fi ferit de lovituri. De aceea la noi vinovaţi sunt întotdeauna cei care au fost la guvernare. Or, e o datorie elementară pentru un guvern să revendice întreaga răspundere a actelor sale şi a situaţiei politice generale. Şi această răspundere, el nu are dreptul s-o împartă cu nimeni. Iar dacă se prăbuşeşte sub povara ei, guvernul – elementul efemer al puterii executive – are datoria politică să lase neştirbit, neatins, elementul de statornicie şi de continuitate în viaţa unui stat; element reprezentat de cele trei puteri democratice (legislativă, executivă, judecătorească), nu să facă din ele teme de campanie electorală.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio