„Atâta să nu uitaţi:/ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.”
Acum 170 de ani, pe 15 ianuarie, s-a născut Mihai Eminescu. Sau, mai exact, pentru istorici, astăzi este data la care tatăl lui, după ce a petrecut mai multe zile de bucurie că i s-a născut băiatul, s-a dus să-l înregistreze la primărie. Dar nu trebuie să vă încărcaţi memoria cu acest lucru. Atâta să nu uitaţi – şi ne adresăm în special celor tineri, cu îndemnul lui Nichita, alt uriaş al versului – că el, Eminescu, este poetul de geniu al neamului nostru, că a fost un gazetar de excepţie şi un mare român.
„Atâta să nu uitaţi/ că el a băut cu gura lui,/ – că avea piele/ îmbrăcată în ştofă.”
Nichita Stănescu spunea că „e foarte greu să respiri după el, dar cu clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţie nenăscuţilor”. Ce gând frumos! Ce reverie! E însă foarte greu în ziua de azi să îndrepţi lumea către poezie, darămite ca el, Eminescu, să ne devină, nouă tuturor, respiraţie. Şi totuşi, unii respiră prin el, cu el, după el… I-am întâlnit duminică la Club22Teatru Independent Piteşti. Da, iar scriu aici despre ei. De ce? Fiindcă au jucat „Eminescu”, acolo, în subsolul blocului, şi a fost înălţător.
„Atât să nu uitaţi,/ – că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină.”
Pe scurt, acţiunea se petrece la un spital de nebuni; ei au spus că la Vedea. Acolo unde, în plină terapie de grup, pacienţii erau îndemnaţi să-şi spună povestea. De pildă, ea, Veronica, avusese un iubit, pe Eminescu. Născuse un copil, dar fusese părăsită. Un el trăise, de mic, undeva la periferie. Printre vecini, tot copii săraci, erau trei fraţi: fata – Maradona şi băieţii – Mercedes şi Eminescu. Tatăl lor îi omora deseori cu bătaia. O altă ea îşi aducea aminte că taică-său murise chiar pe 15 ianuarie, ziua de naştere a poetului. Rând pe rând, printre grimase, convulsii, răbufniri violente sau şoapte, fiecare îşi retrăia drama, marcată, undeva, cândva, de Eminescu. Printre aceste cioburi de viaţă, câţiva tineri, veniţi cu trupa „profesionistă” să dea un spectacol, îşi făceau loc şi recitau din Eminescu.
„Atât să uitaţi! Numai atât,/ – că El a trăit,/ înaintea noastră…/ Numai atât,/ în genunchi vă rog, să uitaţi!”
Trăim într-o lume nebună, în care nu ştim cine sunt cu adevărat nebunii şi până unde poate merge nebunia. Eu numai atât mai am de spus: povestea tragi-comică la care am asistat duminică, dacă vreţi, un fel de „zbor deasupra unui cuib de cuci”, respirând Eminescu, este scrisă de Daniel Onofrei, pe vremuri colaborator al ziarului nostru. Bravo lui şi întregii echipe care a făcut posibilă punerea ei în scenă, în frunte cu Luminiţa Borta şi Gabriel Cazan!
Un Comentariu
Anonim
Cu sigurantă, Eminescu se consideră lipsit de noroc/nenorocit/ pe „Lumea Lui” („Cealaltă”) ca n-a apucat şi „epoca” (liberală) în care „un profeşor(aş) …de ari(t)metică” de la Suceava, Dan(iel) Onofrei, ocolind Socola (cu adevarat celebră prin rezultate/capodopere… în „domeniu”) a străbătut/parcurs atâta drum până la izvoare de…Fetița/Vedița ca s-o poată şi… Vedea / admira pe feblețea (din tinerețe) …a lui Gabi, Luminița, care „se produce/a” in Studioul 22 de la subsolul unui bloc ceauşist… interpretând „înălțător” poemul (lui) „Împărat si proletar”, in varianta… „Imnui proletariatului” (pe…”săritelea”) !