Aniversăm astăzi, 19 decembrie – festiv, în redacţie, iar calendaristic pe 23 decembrie – 30 de ani de existenţă a ziarului „Argeşul”. Serie nouă! Am tipărit, până astăzi, 8.443 de ediţii, un număr pe care, după ştiinţa mea, doar trei cotidiene din ţară l-au atins. În după-amiaza, însorită, a zilei de 23 decembrie 1989, îmi amintesc bine, o parte din vechea redacţie a ziarului judeţean de partid „Secera şi Ciocanul” s-a încumetat şi am editat un alt ziar, în care partidul nu mai conta, nu mai dicta, pur şi simplu pentru noi nu mai exista. Sigur că ne-am şi temut, ne-a fost şi frică. Cu toată modestia trebuie s-o spunem că ne-a trebuit ceva curaj, ori inconştienţă, ori cum vreţi să-i spunem. Ne-am asumat un risc. Dacă revenea la putere Ceauşescu, bine nu era…

Dar, mă rog, slavă Domnului că n-a revenit! A fost mai bine sau mai rău după ’89? Întrebarea, sigur, poate fi pusă, dar oricât şi-au bătut joc – unii ajunşi postrevoluţionar la putere – de ţara asta, mai rău n-a fost. Cu tot jaful economic, cu toată despuierea de valori umane a ţării. Nu suntem totuşi o colonie, cum scria Ilie Şerbănescu într-o gazetă naţională, suntem în Europa. N-am ajuns în vârful democraţiei şi libertăţii, dar urcăm muntele. Greu, enorm de greu, precum Sisif, dar nu este pentru prima dată când o luăm de la capăt. Ca români, ca ţară.

Aşa s-a întâmplat şi cu ziarul nostru. Da, a fost un ziar de partid, dar într-o clipă, în mai puţin de o oră, ne-am hotărât şi am pornit ferm pe traseul libertăţii, democraţiei şi, mai ales, al spunerii adevărului. Cât l-am putut, desigur, cât l-am aflat şi noi. Şi nu l-am aflat întotdeauna, dar ne-am străduit să fim de folos cititorului, nu unui partid, unei puteri, unice, ca altădată. Din capul locului, având ceva experienţă, ne-am impus un standard profesional. Ne-am străduit să reflectăm realitatea, nu s-o inventăm, s-o distorsionăm. Să nu dezinformăm, să nu intoxicăm ori manipulăm cititorii, uzând de complicităţi ascunse, cum se întâmplă mai ales în perioadele electorale. De asemenea, să nu derapăm spre ziarul de tip tabloid, ancorat în scandal, în scene de alcov, în spectaculos ieftin. Deşi exista această tentaţie, dat fiind că unii dintre cititori căutau aşa ceva în paginile presei postdecembriste. În fine, să respectăm deontologia profesională, să fim o publicaţie serioasă, credibilă, să promovăm valoarea într-o societate dispusă evident să nu prea mai pună preţ pe ea, mereu în căutare de altceva. Aşa s-a născut ideea „Premiilor de Excelenţă”, a concursului „Femina”, a revistei „Săgetătorul”, ca supliment cultural al ziarului. Nu suntem neapărat liberali, dar credem în ideea brătienistă că trebuie să reuşim prin noi înşine, fiindcă trăim într-o economie de piaţă, liberă, privată, unde interesul, profitul, banul ocupă, vrem, nu vrem, primul plan. Din fericire şi din nefericire! De altfel, specialiştii în ştiinţe sociale cred că e mai bine să lăsăm deciziile la mâna pieţei libere, a votului. Care vot dă puterea. Cât o mai da-o!

La fel cum s-a întâmplat şi cu autorul acestor rânduri. A vrut ori n-a vrut, prin votul colegilor, s-a „trezit”, în mai 1995, pe scaunul de redactor-şef – o lună, de probă! – apoi, de director.

Care director trebuia să-şi domine iluziile culturale, îndoielile profesionale, singurătăţile, emoţiile fireşti, răspunzând, cu întreaga echipă, de destinul unei publicaţii ce-şi asumase rolul de catalizator în reacţia socială. Care director, care manager trebuia să fie un bun navigator pe marea tranziţiei. Dar nu doar un rol de navigator, ci şi de constructor al unei societăţi care îşi căuta o cale nouă, un făgaş nou. Şi cum să construieşti, dacă n-ai valori, nu stimulezi, nu promovezi oameni de valoare? Cum să aduci fericirea – că aşa promit mai toţi cei care ajung la putere – dacă nu ştii bine cum arată noua construcţie, noua creaţie? Noua societate. Altfel spus, cum arată fericirea şi cum se ajunge la ea? De câte ori n-am şovăit – vă mărturisesc astăzi, după 24 de ani de administrator unic (cu fericirea!), după 52 de ani de jurnalism efectiv – de câte ori nu ne-am frământat, cu toţii, în redacţie şi în nopţile de nesomn, cum putem fi şi mai utili nouă şi cititorilor noştri. Şi asta pentru că mi se întâmplă şi mie, ni se întâmplă şi nouă, redactorilor, tuturor celor ce lucrăm aici, ca apostolului. Adică răul pe care nu-l voim, şi nu binele pe care îl voim. Dar, cu credinţă în profesia noastră, îl năzuim. Şi-l slujim! Cu onestitate, cu ardoare, neclintit şi-n viitor.

La mulţi ani, „Argeşul”! La mulţi ani, dragii noştri cititori!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio