Îmbrăcați în straie de sărbătoare, doi frățiori au plecat de-acasă însoțiți de sora lor mai mare. Soarele era în amurg după o zi frumoasă de primăvară. Pomii erau infloriți. Liliac alb, liliac violet, lalele, narcise pe marginea ulițelor, prin grădinile localnicilor care lăsau treburile și se îndreptau spre biserică la chemarea clopotului. Ding-dang…ding-dang…Un sunet lugubru rău prevestitor.
Și-au cantat propriul prohod Micuța biserică de lemn era arhiplină. Cei doi frățiori însoțiți de sora mai mare, în așteptarea părinților lor, își făcuseră loc lângă altar. Preotul a început să cânte. Corul a început să cânte și toți credincioșii cântau laolaltă întristați de răstignirea lui Hristos. Era Vinerea Mare, Vinerea Neagră, Vinerea Prododului. Cine ar fi putut bănui că bieții de ei își cântau propriul prohod!?
Tristă „faimă” Locașul de cult nu avea pe atunci curent electric. Era anul 1930, într-o localitate de provincie din România. Neștiută de nimeni. Necunoscută. Peste câteva ceasuri însă, Costești din Argeș aveau să fie pe buzele tuturor românilor și nu numai. Tristă „faimă”. În multe țări s-a vorbit despre cele petrecute în Vinerea Neagră. Cu adevărat neagră. Lumina în incintă era asigurată de lumânări. Iar una dintre ele…
Îngeri carbonizați În timpul slujbei cei doi frățiori însoțiți de sora mai mare au auzit țipete. Nu au apucat să își dea seama ce se petrece. Erau înconjurați de alți copii. În total 90! Mai mici sau mai mari, puștani, fetițe și băiețandri. Toți din Costești și din împrejurimi. Toți cu straie albe precum îngerii. Cum să lipsească de la „ocolirea” bisericii!? Și toți transformați în siluete negre, arse, carbonizate într-un infern ce nu poate fi descris în cuvinte.
Mistuiți în pârjol Din cauza unei lumânări, o coroană din flori artificiale s-ar fi aprins. De la ea, focul s-a extins cu repeziciune la grinzile din lemn uscat ale bisericii. Flăcările s-au întețit, s-au mărit, au luat proporții gigantice. Oamenii au intrat în panică, s-au îndreptat spre singura ușă care…s-a blocat. În îngrămădeala aceea îngrozitoare credincioșii s-au călcat în picioare. Disperarea i-a făcut să-și piardă rațiunea în acele secunde cumplite în care focul îi înconjura din toate părțile. Doar câțiva reușiseră să se salveze. Ceilalți au pierit mistuiți de foc. 116 persoane decedate. Dintre care 90 de copilași. Cu toții înghițiți de focul nemilos. Credincioși morți într-un pârjol cum nu se mai pomenise până atunci, în vreo biserică din lume!
Îmbrățișarea morții Ce trebuie să fi simțit părinții celor doi frățiori care plecaseră la biserică însoțiți de sora lor mai mare? I-au recunoscut cu greu în mulțimea cadavrelor carbonizate. Erau îmbrățișați. Așa cum mulți alți copii au fost găsiți cu mânuțele încleștate pe gâtul altora. Ce sfârșit mai cumplit poate fi imaginat decât cel din biserică de lemn de la Costești transformată în seara de 18 aprilie 1930 într-un adevărat rug pe care sunt sacrificate 116 vieți? Preotul a pierit și el. L-a îmbrățișat moartea. Pe el și „turma” lui.
Unde ai fost, Doamne? Un singur obiect a rămas neatins de foc. Evanghelia lui Hristos. Cea în care scrie „Unde vor fi adunați doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi și Eu!” La bisericuța din Costești s-au adunat nu doi, nu trei, ci 116. Dar Tu, unde ai fost, Doamne? Unde ai fost? Așa strigau părinții, așa urlau mamele care-și cautau pruncii în grămada de cadavre arse.
Cum și de ce? S-a scris mult pe tema tragediei din 1930. Știrea a făcut înconjurul lumii prin intermediul presei de atunci, așa cum era ea în epocă. S-au analizat cauzele, s-au făcut anchete, s-au cautat răspunsuri la întrebări de ordin pur tehnic dar și filozofic și mai ales teologic. Dacă „un fir de păr nu se clintește din capul unui om fără știrea și voia lui Dumnezeu” după cum aflăm din scrierile sfinte, atunci cum și de ce a îngăduit Regele Universului să se petreacă grozăvia de la Costești? Nimeni nu a formulat un răspuns în cei peste 90 de ani scurși de atunci.
5 sicrie într-o casă! Rudele celor care au pierit în acel incendiu au murit între timp și ele. Dar urmașii acestora au continuat să-i pomenească în rugăciunile lor pe cei plecați de pe această lume în chinuri de neînchipuit. La monumentul închinat celor 116 morți, ridicat chiar pe locul fostei biserici, au loc în fiecare an slujbe de pomenire. Ceremonia este una aparte, străbătută de tristețe și resemnare, mulți localnici participând cu gândul la înaintașii lor îndoliați prin moartea unui copil sau doi sau chiar mai multor membri ai aceleiași familii. Au fost cazuri în care au pierit în acel incendiu câte cinci persoane din aceeași casă! La unele dintre slujbele de pomenire a fost prezent IPS Calinic Argeșeanul, arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. La altele doar consilierii săi care împreună cu preotul Gheorghe Ene, de la actuala parohie Costeștii Vechi precum și cu alți slujitori ai altarului din zonă, au săvârșit slujba de pomenire în preajma zilei de 18 aprilie.
Baladă zguduitoare În ultimii ani, primarul orașului, Ion Baicea s-a implicat și el, astfel că întreaga ceremonie de comemorare a fost mult mai amplă, participând și elevi ai multor scoli. Inedit este faptul că, pe seama tragediei din urmă cu 92 de ani, a fost pregătită pentru acest an, când ceremonia va avea loc a doua zi de Paști, o baladă cu versuri cutremurătoare. Ea a circulat și înainte fiind culeasă de prof. Sofia Vasilescu, directoarea Clubului Copiilor din Costești. Acest cadru didactic cu certe abilități manageriale demonstrate în timp, a prelucrat balada dedicată bisericii arse și celor 116 suflete, a compus linia melodică, a îmbunătățit-o de la an la an. Sofia Vasilescu o va cânta alături de elevi ai prestigioasei instituții pe care o conduce și peste câteva zile, chiar în fața monumentului pe care sunt dăltuite numele tuturor celor arși de vii în seara de 18 aprilie a anului 1930.
Aprindeți o candelă! Inimoasei directoare îi place să creadă că argeșenii nu au uitat cele petrecute atunci iar într-o seară cu o încărcătură emoțională aparte precum acesta, cât mai mulți aprind o candelă în casa lor și rostesc o rugăciune pentru cele 116 sufletele care au trecut în veșnicie odată cu Iisus cel răstignit în Vinerea Mare, în seara de Prohod când clopotul bătea lugubru iar doi frățiori însoțiți de sora lor mai mare plecau la biserică de unde nu s-au mai întors niciodată…
