Deşi avertizat de mai bine de o săptămână, nu mă simt pregătit să scriu despre moartea lui Marin. A scriitorului Marin Ioniţă. Şi a pedagogului. Şi a cetăţeanului care a fost pentru Piteşti, pentru judeţul Argeş, pentru ţara asta a noastră pe care a îndrăgit-o. Torenţial. Şi a părintelui Marin Ioniţă care a dat ţării ăsteia un jurnalist de mare calibru. Pe Ion M. Ioniţă.

Mi-a fost sincer prieten apropiat, chiar dacă eu eram un mânz, iar

el un cal de rasă, cum glumeam împreună cu Tomiţă Biolan, când ne preumblam prin Trivale. Ori pe la margini de mare, împreună cu domniţa sa, Ioana. Mi-a fost sincer apropiat, iar prima scenă care-mi vine în minte este de acum douăzeci şi ceva de ani. M-am pomenit cu el la redacţie, într-o dimineaţă, sub pretextul că vrea să-mi ceară un sfat. Trebuia să plece la Bucureşti, la un spital, să facă o operaţie de inimă. Să meargă sau să nu meargă? A venit la mine cu gândul că suntem prieteni buni, de suflet, iar dacă avea să se întâmple ceva să am eu grijă de numele său şi de cărţile pe care le-a scris. Nu multe, ci foarte multe, am făcut eu o socoteală. Peste 50! Iar aici, cultura română, dar mai ales cea argeşeană, îi rămâne datoare lui Marin Ioniţă cu oferirea unui loc de prim rang. Aşa cum şi l-a dorit, dar n-a spus-o niciodată. Poate doar aluziv, prin intermediul eroilor săi care – şi ei, ca şi el – au fost soldaţi ca toţi soldaţii, voiajori, scriitori, pricaci, lupi, dinozauri, candidaţi la mâna miresei în negru, visători cu o imaginaţie de excepţie.

Părea atunci să fie ultima lui rugăminte, dar cel puţin mie mi-a probat că nici vorbă să fie cea din urmă, că este un luptător. Cu forţă interioară de invidiat, bătălia cu viaţa începută pe şantierele hidrocentralei de pe Argeş, ca jurnalist de foaie volantă, a fost continuată la „Fabrica de scriitori” din Capitală, la „România Liberă”, unde l-a cucerit pe Octavian Paler cu eseul „Culegem mere”, la catedra de liceu predând tinerei generaţii pe Victor Hugo şi William Shakespeare, la Teatrul „Al. Davila”, ca dramaturg insolit, la televiziuni locale, ca realizator pătimaş de emisiuni, la cenaclurile literare, la Revista „Argeş” şi mai peste tot unde l-a împins simţul său civic neostoit. Cu ce s-a ales? Cu o moarte, cum se întâmplă cu noi toţi, fără excepţie. Dar acum, când, vrem, nu vrem, facem bilanţul, frisonaţi de regretul că Marin Ioniţă nu mai este, remarcăm, fără putinţă de tăgadă, că n-a făcut degeaba umbră pământului, că nu este doar un scriitor important, că a venit din Dâmboviţa la Argeş cu oameni din stirpea lui Stroe şi Badea, că cel puţin aici nu sunt mulţi care să-i stea în faţă pe ogorul scrisului. Sigur, n-a fost preţuit şi răsplătit pe măsura talentului său, a avut puţine satisfacţii şi demnităţi, cum ar fi cele de membru al USR şi cetăţean de onoare al urbei şi al judeţului, acolo nişte diplome care se dau acum cu duiumul. De umilinţe a avut în schimb parte ca noi toţi. Deşi a trăit cu febrilitate viaţa până-n ceasul din urmă, cu un metabolism intelectual care n-a cunoscut odihna.

A scris, a programat întâlniri cu cititorii, a făcut proiecte în continuare de pe patul spitalului, când nu mai putea umbla, să peripatetizăm prin Trivale, ori pe dealurile Verneştiului, mă ruga să-i „iau şi ochii lui cu mine”. Că vorba doctorului Tiberiu Stănescu, culeasă din popor: „Nu-mi lua, Doamne, umbletul, până nu-mi iei sufletul”.

Luni seara s-a îndurat Domnul şi i-a luat sufletul, dar ne-a lăsat nouă moştenire agoniseala lui de cărturar care a iubit cărţile atât de mult că nu i-au ajuns cele scrise de Sadoveanu ori Marin Preda, drept care s-a apucat să scrie şi el ca să îmbogăţească zestrea de literatură românească. Cu siguranţă a îmbogăţit-o, iar eu nu fac altceva acum decât să transmit rugămintea lui din urmă: să avem grijă de numele lui şi de cărţile lui. Noi şi cei care vin după noi. Poate astfel o să-l percepem pe Marin Ioniţă la adevărata lui valoare. Cei care nu l-au perceput ca atare, desigur, cu identitatea lui spirituală. De anvergură naţională!

Distribuie pe Facebook